Texte de trecut (in)existența

Texte de trecut (in)existenţa – umbre pe retina temporalităţii, scurte anamneze, aluviuni ale memoriei ce se lovesc de malurile propriilor realităţi. Mici oaze în care reveriile băltesc o clipă în luciul propriilor oglindiri, fantasme care caută paşii pierduţi ai unui ecou. Valuri care se lovesc de malurile zdrenţuite ale amurgului. Paşi rămaşi înapoia propriilor urme. Tăceri care şi-au uitat unele cuvinte. Cuvinte care îşi amintesc alte şi alte tăceri…

Primele imagini reţinute pe retina memoriei sînt acelea dintr-o curte acoperită de verdeaţă, plină cu păsări – port şi acum muşcătura unui gîscan deranjat de prezenţa-mi intempestivă – printre care mă pierdeam cît era ziua de lungă.

Asta era partea feerică a primilor ani, pentru că, uneori, bunica maternă mă închidea în casă, singur, cîte o întreagă zi de vară. Toate încercările de a evada din casa aceea mică, acoperită cu paie, în care lumina se întîlnea fantomatic cu întunericul, erau zadarnice. Aşa am învăţat pe de rost plictisul şi însingurarea, supralicitarea incipientă a imaginarului. Apa Barcăului, care traversează satul Valcău de Sus, a fost prima ispită, dar şi primul pericol mortal care mă pîndea la o aruncătură de băţ. Din acest binecuvîntat motiv, bunica paternă m-a recuperat, pe cînd aveam trei ani şi jumătate, ducîndu-mă, să fiu împreună cu sora mea, în satul Fizeş. Tot de atunci, din primii ani ai copilăriei, îmi reverberează în memorie un prim şi ultim dialog gîngurit cu mama, de fapt mai mult cu umbra ei, căci nu-i reţin înfăţişarea. Ca şi imaginea voalată de la înmormîntarea sa, cea care avea să-mi modifice radical existenţa.

Din cînd în cînd revin la aceste secvenţe rememorative ca la derularea unui coşmar, dincolo de care vocea unei umbre tot vrea să-mi spună ceva. Eu încerc să înţeleg dincolo de recurenţa cuvintelor care nu mai ajung pînă la mine, dincolo de aceste imagini primare care mă urmăresc obsesiv prin cotloanele sinuoase ale trecutului.

M-am desprins ca o picătură de apă dintr-un ocean indefinit, m-am ataşat de cerul care îmi urmărea paşii, mi-am adîncit rădăcinile în pămîntul care îmi îmbrăţişa umbra. M-am căutat în rezonanţele cele mai stranii, printre dealurile şi pădurea care îmi însoţeau visele. Vin, tot vin dintr-o nebuloasă, dintr-o frîntură de destin, dintr-un accident al unei rătăciri. Drumurile mă duceau peste tot şi nicăieri, privirea amesteca pămîntul cu cerul, timpul se dilata pînă la neverosimil. Rătăcesc prin atîtea amintiri bătătorite, prin visele care au pus umărul la conturarea fiecărei zile. Vin ca o arătare din tot ceea ce nu am apucat să fiu. Vin din tot imprevizibilul de care am fost în stare.

Rămas fără mamă de la doi ani şi jumătate – pe care nu o ştiu nici măcar din vreo poză –, iar, de la optsprezece ani, şi fără tată, am fost salvat de mîna îngerească a bunicii paterne, căreia ar trebui să-i încrustez numele pe frontispiciul fiecărei zile. (Se numea Pop Floare – numele de fată era Chiş –, în sat i se spunea Floriţa Dedi; de fapt, toţi ne numeam a Dedi, fără să ştiu care este provenienţa acestei porecle – dedî, în mitologia slavă, înseamnă spiritele strămoşilor defuncţi). Ca atare, m-am tot adîncit într-o căutare fără contur, într-o risipire a imaginarului în real. De fapt, am făcut din combustia imaginară o realitate operativă, un tărîm salvific în care tot cotrobăi ca într-o casă pustie. Mă regăsesc chiar în pierderile pe care nu le mai pot nici rememora, în refracţia trecutului care îşi refuză orice prezent. Mă caut exact acolo unde nu mai sînt, revin în locul din care nu am plecat niciodată.

Sînt momente cînd îmi amintesc cu nostalgie că sînt vălcăuano-fizeşan la origine, căci, în rest, nici eu nu mai ştiu cu exactitate ce sînt. Acest fapt mă încarcă cu un entuziasm arheofil pe care îl credeam iremediabil pierdut. Aşa cum prea bine se ştie, există o cogitaţie paremiologică, una care spune tranşant că nimeni nu e profet în satul (oraşul, judeţul, ţara) lui. În atari condiţii, ca unul care tot rătăcesc între două lumi (rurală şi urbană, cu bune şanse de a le rata pe amîndouă), orice formă de profeţie îmi este interzisă. Nimeni, mai ales în spaţiul mioritic, nu prea doreşte profeţi prin preajmă. Ca atare, pe cei pe care îi suspectează de vagi înclinaţii vaticinare îi face să se simtă etern stingheri, inutili, exilaţi. Ceea ce-mi permit tot mai des e faptul de a cădea în reveria catifelată a trecutului, în melancolia generată de ecoul mirobolant al locurilor din care vin. Şi care, pe măsura trecerii timpului, îmi par tot mai ireale. Tot mai îndepărtate în proximitatea lor sufocantă. Locuri de peste care ridic, din cînd în cînd, o perdea a uitării, transformându-le într-un prezent, într-o prezenţă. Uitat în propriul ne-loc (átopos), prefer să rămîn un claustrat perpetuu, retras într-o provincie subcutanată. Rămîn ce-am fost: un marginal. Un exilat în propriul scris şi un rătăcitor în propria viaţă. Acolo unde cuvîntul acasă sună atît de firesc şi atît de straniu.