Articole

Texte de trecut (in)existența

Doar în somn putem uita că existăm, că vieţuim întîmplător în această lume excentrică. După cum putem să ne proiectăm în iluziile tuturor posibilităţilor, făcînd inconştient pasul în nelimitat. Somnul este rezerva de vieţi inaccesibile, pragul unor incursiuni făcute în imaginar, pandantul fantast al realului. În somn, locuim toată ne-lumea, tot orizontul imposibilului. De fapt, trăim viaţa pe care parţial o visăm, după cum visăm visul pe care parţial îl trăim.

Uneori, visele trag după ele trena realităţii, o anticipează cu cîteva posibilităţi. Alteori o deturnează în imposibil, în absurd, punînd-o pe căi amăgitoare. Visăm viaţa şi ne trăim visele într-o simbioză anabatică şi catabatică indescriptibilă. Există două lumi, la graniţa dintre vis şi realitate, care nu se pot niciodată întîlni. Realitatea face un pas în vis, visul face un pas în realitate, dar, la trezire, totul se destramă ca un fum. Aversul monoton al zilei se transformă în reversul coşmaresc al nopţii. Toate punţile dintre zi şi noapte se surpă la graniţa dintre posibilitate şi închipuire, dintre realitate şi vis. Realitatea diurnă se metamorfozează în himericul nocturn, amestecîndu-le într-un scenariu indiscernabil. O rază de lumină matinală şterge totul cu o indiferenţă demiurgică. Visele nu sînt decît restanţele vieţii pe care nu le putem trăi. Ne adîncim în vis ca într-un lichid amniotic, în care ne naştem şi murim în aceeaşi clipă, ne ridicăm falnic la cer şi coborîm vijelios sub pămînt, ne cresc aripi de nori şi braţe de plumb, prindem dexter trecutul şi viitorul în tentaculele unei pînze de păianjen. Visele leagă două lumi care se încheagă pentru o clipă, pun în relaţie fantasme şi realităţi care se topesc brusc la ivirea limanului dimineţii. Ele ne aruncă în spaţii şi timpuri care se dilată în toate cotloanele posibilului şi imposibilului, ne deschid uşi pe care vor intra doar o cohortă de umbre indecise.

La trezire, simţim un zvîcnet freatic în tot corpul, ecoul unei furtuni subcutanate, pulsul care tresare la graniţa dintre real şi imaginar. Paradisul şi Infernul nu sînt decît două topos-urionirice. Oriunde voi fi repartizat, în Paradis sau în Infern, am o singură dorinţă – să fiu singur. Chiar şi Paradisul mă interesează doar în măsura în care are şi o bibliotecă. De citit, voi citi chiar şi în Infern, fie şi la lumina focului veşnic.

*

Interpunem între noi şi lume o tehnologie tot mai sofisticată, una care ne cere din ce în ce mai puţin, în timp ce ea ştie şi ne promite totul. Una care ne invită în mod seducător la lene intelectuală şi la imbecilitate confortabilă. La iluzia că, supuşi infodemiei actuale, a afla totul înseamnă a înţelege totul. Ca atare, cădem mult prea repede pradă atracţiozităţilor ei deturnante, inutilităţilor care îi înconjoară magia, ratînd chiar scopul pentru care a fost gîndită. Transferaţi hipnotic în mediul virtual credem că posedăm multul iluzoriu după care tînjim, pe cînd, rămaşi în realitatea operaţională, putem poseda puţinul concret pe care îl avem. Complexele existenţiale şi frustrările comunicaţionale nu pot fi vindecate în spaţiul virtual. Nici cea mai dezvoltată şi augmentată tehnică nu poate transforma informaţia în cultură, gustul în judecată de valoare, cantitatea informaţională în salt spiritual. E curios cum poate să tîmpească minţile o tehnologie atît de avansată. Tehnica dă aripi nebănuite prostiei, prostie care ajunge din belşug chiar şi la cei care nu o caută.

*

O mare povarăpoate deveni faptul de a te pricepe la psihologia oamenilor, dacă mai vrei să convieţuieşti cît de cît printre ei. După cum te poate dezechilibra capacitatea de a-i vedea şi decripta în nuditatea lor comportamentală, evoluînd ca nişte circari ai existenţei.

La fel ca abilitatea de a observa cîtă ignoranţă, turpitudine şi ticăloşie zac în ei, dar şi manevrele pe care le fac pentru a eluda aceste detracări. Aceştia nu pot întreţine relaţii profesionale şi sociale decît în zona amoralităţii şi a ilicitului. Căci nu pot trăi decît din sperjur, din învîrteli oneroase, deghizaţi abil în tot felul de competenţe.Există oameni pe care nu îi poţi scoate din eroarea lor existenţială, pentru că şi-au făcut chiar din eroare un mod de viaţă. Decît să-i nefericeşti în datele bulversante ale adevărului, mai bine îi laşi fericiţi în fascinaţia propriei erori. Te sminteşti total dacă psihanalizezi modul cum încearcă unii să se prezinte în contrariul a ceea ce sînt, căutînd să pară nişte bieţi îngeri nimeriţi, din eroare, într-un pandemoniu. Dacă vrei să le descrii mizerabilitatea comportamentală, trebuie să-ţi mobilizezi serios limbajul, să-i forţezi limitele expresivităţii. Există o serie de ipochimeni cu atitudini şi comportamente herostratice, care se exersează subtil în matrapazlîcuri şi sforării. Ştiu doar cît să poată manipula, cunosc doar cît să poată induce în eroare, sînt competenţi în a crea o confuzie avantajoasă. Avansează pe măsura propriei imoralităţi, dau lecţii gratuite de şarlatanie şi parvenitism.

Există inşi care transformă pînă şi o fărîmă de inteligenţă într-un defect. Mulţi sînt atît de deplorabili, încît îşi folosesc chiar şi puţinele calităţi în mod defectuos. Transformă totul într-un lichelism de succes, punînd chiar şi o brumă de cultură la temelia imposturii lor ambarasante.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.