Toate neputinţele îmbracă forma urii, omul urăşte cam tot ceea ce nu poate fi, detestă tot ceea ce nu poate înţelege. R. Girard e de părere că: „Există un prag dincolo de care ura nu-şi mai află temei”. Dimpotrivă, ura nu are limite tocmai pentru că îşi este temei şi combustie. Pentru a se declanşa, ea are nevoie doar de cîteva pretexte exterioare. Invidia o activează în cel mai înalt grad. Prostia îi procură motivaţia. De altfel, ura şi invidia sînt afluenţii de nestăvilit ai prostiei. Nici chiar iubirea, care este pandantul acesteia, nu poate anihila ura. Sînt situaţii limită cînd aceasta o poate chiar stimula. Cea mai nocivă formă de prostie e cea care urăşte apăsat inteligenţa. Cea care o urăşte pe măsura iubirii deșănțate de sine. O afirmaţie paradoxală în legătură cu acest sentiment găsim chiar în scrierile biblice: „Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă şi pe femeie şi pe copii şi pe fraţi şi pe surori, chiar şi sufletul său însuşi, nu poate fi ucenicul Meu” (Luca, 14 – 26).
*
Poate că e bine, pînă la urmă, că scriem nu cum vrem, ci doar cum putem. Dacă am scrie după cum vrem, am fi, cu toţii, în mod garantat, geniali. Numai că decît geniali închipuiţi după voinţă, mai bine talentaţi adevăraţi după putirinţă.
Scrisul poate porni din sublimităţi şi reziduuri, din extaz şi agonie, din lehamite şi exuberanţă, din realitate şi iluzie, din infernal şi paradisiac, din toate şi din nimic. Scrisul poate porni chiar şi din propria fundătură şi derelicţiune. El este un mod de a locui toate aceste stări, de a le da o formă, un conţinut. Prezenţă sădită în urma unei absenţe. Cea mai directă modalitate de a te înstrăina pînă te regăsești, de a te îndepărta pînă îţi devii cel mai apropiat. Scrisul – tot ceea ce pot face cuvintele din ceea ce crezi că nu poţi face. El trebuie să coboare în structura imanentă a cuvîntului, după cum trebuie să se ridice în văzduhul semnificării transcendentale. Scrisul resoarbe încet făptura autorului, scriitorul adîncindu-se în magma extranee a paginii albe pînă nu se mai ştie cine pe cine scrie. Din acesta mai rămîn la suprafaţă doar cîteva cuvinte stinghere, care vor aluneca şi ele în hăul înnegrit de atîta scris. Să-ţi pui toată viaţa la dispoziţia cuvintelor, în siajul unor idei, în fantasma exprimării. Să vezi totul prin prisma lor, să te defineşti doar în rezonanţă cu ele. Împovărat de magia lor, în final să înţelegi că nu mai înţelegi nimic. Doar o umbră se mai lasă peste cele cîteva cuvinte.
Devenit una cu textul, scriitorul nu mai găseşte calea către cel care a fost, pentru că noua lui identitate necesită o nouă lume. Lume care s-ar putea naşte chiar din inocenţa dezastruoasă a unor cuvinte răsfirate în pagină, a celor cîteva litere de lumină aşternute peste întunericul ancestral. „Este cu neputinţă să scrii despre tine însuţi mai autentic decît eşti tu însuţi (…) Despre tine scrii de la înălţimea ta” (L. Wittgenstein).
*
Toate cărţile mele, în special cele de cogitaţiuni şi eseuri, nu sînt decît sinteza neputinţei de a măsura viaţa cu iluzia scrisului, funeraliile meditabunde ale unui ego inconfesabil care nu s-a putut regăsi nici în datele realului, nici în cele ale imaginarului. O scurtă privire prin cataracta cuvintelor, o mică victorie a unui eşec molipsitor. Un proiect de (in)existenţă dus metodic pînă la marginea în care totul poate fi tăcut definitiv.
Tot ceea ce am scris este doar o variantă la ceea ce aş fi vrut să scriu, minimul maximalităţilor ideatice. Din absolutul a ceea ce am vrut să scriu a ieşit doar relativul a ceea ce am putut scrie la un moment dat. Scrisul meu nu este decît demisia mascată pe care mi-o tot dau din postura de muritor. Fugind toată viaţa de ne-angajări definitive, am ales cea mai angajantă activitate – scrisul. În aparent-totala lui libertate, scrisul te obligă să exploatezi toată fibra ta umană, tot ascunsul şi neascunsul care te bîntuie, toată zestrea pe care natura a rătăcit-o în tine. După ce te-ai afundat în abisul scrisului, din tine nu mai rămîne decît un ecou care reverberează tot mai stins în cuvinte. Scrisul – un antrenament pentru a fi tu însuţi, un ocol interior pentru a te regăsi în propriul adînc. Acel interior intimo meo, cu o sintagmă augustiniană. Într-o oarecare măsură, scrisul portretizeazăo formă de timp,îi domoleşte curgerea irepresibilă, îl fixează într-un prezent perpetuu.
(Fragmentaritatea discursului, ruperea lui în mici crîmpeie semantice poate ajuta la surprinderea acelui neajuns structural care poate umple orice definitivitate eidetică – fermenta cognitionis. Incompletitudinea poate deveni poarta mereu deschisă a integralităţii, şansa de a putea surprinde o clipă himera scintilantă a totalităţii. O gîndire sistematizată poate locui în izomorfismul fragmentului.) Deşi scriu aforistic, nu prea agreez aforismele, pentru că în acestea talentul stă uneori prea aproape de impostură. În scrisul aforismelor nu prea poţi fi decît genial sau mediocru, graniţa dintre aceste atribute fiind destul de subţire.
+ There are no comments
Add yours