Texte de trecut (in)existența

Una dintre muncile herculeene ale copilăriei mele a fost căratul cu spatele al lemnelor din pădure. Tatăl meu m-a implicat încă de foarte mic în această corvoadă, pe care mulţi ani o făcuse de unul singur.
Indiferent de anotimp, mergeam împreună în pădure, care se afla destul de aproape de casă, într-o semiclandestinitate ştiută de mulţi (aprobată tacit de pădurarul care era prieten cu tatăl meu), urmînd ca tăierea cîte unui copac să o facem la nivelul pămîntului, fără să lăsăm nici o urmă. Aveam, în acest sens, o metodă ingenioasă de camuflare, aceea de a acoperi cu un muşuroi locul de unde tăiam copacul. Apoi, cu lemnul în spate, ne tîram prin desişul pădurii, trăgînd din răsputeri de copacul care se agăţa de crengile din jur. Iarna era şi mai greu, pentru că trebuia să înlăturăm cu mîna zăpada din jurul copacului, străduindu-ne să lăsăm cît mai puţine indicii. Umerii îmi erau zdreliţi de coaja şi crengile arborelui, greutatea acestuia mă făcea să merg împleticit. Mîinile îmi îngheţau pe suprafaţa lui zgrunţuroasă, crezînd că nu o să ajung niciodată să îl pun jos. Apoi urma tăierea lemnelor, crăpatul cît mai mărunt, căratul în casă, toate acestea fiind combinate cu celelalte activități domestice. Şi mai greu era atunci cînd eram obligaţi, din lipsă de lemne, să scoatem resturile din pămîntul îngheţat ale unor copaci tăiaţi, cu rădăcini cu tot, ceea ce constituia o muncă de-a dreptul infernală. Cum nu aveam bani decît pentru strictul necesar (pensia de 150 de lei pe lună, de la CAP, a bunicii), căratul lemnelor din pădure era singura modalitate de a nu îngheţa de frig iarna, iar, în rest, acestea foloseau la prepararea mîncării, la coacerea pîinii şi la nevoile casei.
Ca o ironie a sorţii, după ’89 am aflat că, de fapt, noi aduceam clandestin lemne de foc chiar din pădurea care, cîndva, aparținuse bunicilor mei paterni. Doar coșmarurile mele mai fac referire la povara acelei perioade, defrişînd mici cărări întunecate prin pădurea amintirilor…
*
Adevărul se adevereşte şi prin frumuseţea şi stilul comunicării lui. Adevărul e limita a ceea ce spunem din ceea ce putem fi. Ceea ce numim noi adevăr nu poate acoperi întreaga sferă a interogativităţii. Căci există trăiri şi convingeri a căror autenticitate se manifestă chiar împotriva unui prezumtiv adevăr. În istorie – reluînd un vechi truism – adevărul aparţine întotdeauna învingătorilor. În literatură şi în filosofie, acesta aparţine mai ales celor învinşi. Dar, în mod cert, adevărul e de căutat mai ales la cei care s-au învins pe ei înşişi. După cum adevărul poate fi un abuz de semnificaţie, de interpretare pancalistică. Repetată de cîteva mii de ani, minciuna devine adevăr imbatabil. Mulţi denaturează adevărul chiar şi atunci cînd îl susţin în mod iterativ. Adevărul este ultima variantă posibilă a unei definiri cognitive, limita pînă la care poate fi împins persuasiv un argument. Doar omul poate produce eroarea numită adevăr. „Eroarea este instrumentul necesar adevărului” (Novalis).
*
Bătrîneţea vine să închidă cercul unei copilării niciodată terminate, pune punct unei propoziţii existențiale care nu a apucat să fie integral rostită. Bătrîneţea este ultima formă de a ne copilări cu viaţa, ultimul semn pus înaintea indefinitului. Cea din urmă privire aruncată în oglinda trecutului, în unduirile ei mîncate de timp. De fapt, îmbătrînim pînă devenim iarăşi copii.
Unii îşi trăiesc bătrîneţea încă din tinereţe, sînt bătrîni înainte de vreme, după cum alţii sînt tineri chiar şi la senectute, afişînd o iuventute ostentativă, cu accente ludice. După o anumită vîrstă, trecutul rememorativ este adus tot mai mult în actualitate, iar prezentul se dilată în perspectiva unui viitor. La bătrîneţe, admirăm cam tot ceea ce am detestat la tinereţe. Inconştienţa dezinhibată a tinereţii o plătim cu hiperconştienţa inhibată a bătrîneţii. În timp ce avem înţelegerea parţială a propriei tinereţi, o avem din plin pe cea a propriei bătrîneţi. Tinereţea o intuim, bătrîneţea o constatăm. Dar, cu adevărat, trăim tinereţea, ca proiecţie imaginară paseistă, abia la bătrîneţe. Bătrîneţea nu e decît prilejul de a regreta copilăria. Îmbătrînim pînă şi în fotografiile care înrămează trecerea timpului, în conturul lor măcinat de vremuri. Peste ele, privirile cad ca nişte frunze uscate care îşi caută un cuib printre rămăşiţele aducerii aminte. Doar un rest de memorie îşi mai permite luxul de a lega lucrurile şi faptele trecute, de a le trece pe un alt mal al visării. Trecut care ne invadează ca o adiere amnezică.
Dacă am putea îmbătrîni tot mai tinereşte. Dacă am putea transforma o zi într-un an, un an într-un veac. Dacă am putea reporni ceasul biologic de pe la mijlocul vieţii, adăugînd clipei prezente măcar o eternitate. Cînd mă gîndesc la cel care am fost, îmi vine să surîd, cînd mă gîndesc la cel care sînt, îmi vine să plîng, cînd mă gîndesc la cel care nu voi fi, îmi vine să urlu… „Există fără îndoială cineva care-şi rîde de viaţa oamenilor” (S. Kierkegaard).