Articole

Texte de trecut (in)existența

Literatura se decriptează bine cu elementele filosofiei, după cum filosofia se repotenţează cu cele ale literaturii. Ele se pot stimula cu propriile incompatibilităţi. Cu alte cuvinte, literatura poate filosofa, după cum filosofia poate literaturiza. După cum, evident, pot evolua total paralel, făcîndu-şi doar discret cu ochiul. Literatul e un distilator de cuvinte, după cum filosoful e un şlefuitor de concepte pe care le transformă pînă transpare prin ele o formă de adevăr, determinînd gîndirea să-şi încerce propriile limite. Valoros, literar şi filosofic, este nu doar adevărul reliefat, ci, mai ales, cel impus împotriva tuturor evidenţelor. Dacă în poezie cuvîntul în-cîntă, în filosofie trebuie, într-o oarecare măsură, să dez-încînte. În timp ce literatura poate merge şi în pasul terestru al cuvîntului, filosofia trebuie să păşească mai mult în văzduhul conceptual. Oricum, amîndouă stau cu cîte un picior pe pămînt şi cu capul în norii idealităţii.

*

Greu cu oamenii, mai ales atunci cînd fiecare crede indubitabil că lumea a fost făcută doar pentru el, toţi socotindu-se scopul şi finalitatea ei. Cînd e la profit și la bine, lumea e a fiecăruia, cînd e la răspundere și la rău, lumea e a celorlalţi. De aceea, la final, fiecare se simte îndreptăţit să ia toată lumea cu el în mormînt, cu speranţa, desigur, că el va învia primul. Unii ar continua netulburaţi să trăiască chiar dacă lumea s-ar sfîrşi. Şi-ar muta bucuroşi tarele şi metehnele în lumea de apoi, căreia i-ar împrumuta propriul chip. După care ar umple-o exponenţial cu alte iluzii deşarte. Lumea – intricarea gratuităţii pure, veşnic vecină cu nimicul. Suportul unui timp care se lasă acaparat de spaţiu. Poţi privi lumea, în general, doar prin intermediul micilor ei particularităţi şi amănunte. Poţi înţelege totul doar pornind de la primul lui punct infinitezimal. Lumea – eşecul spectaculos al Facerii.

*

Turismul – o imbecilitate sezonieră, cea mai gregară modalitate de a scăpa de tine însuţi, simplă dromomanie – peregrinationes profanas. (Cînd cineva se gîndeşte să plece într-un anumit loc, ar fi bine să se gîndească la monotonia celor care trăiesc acolo, la dorinţa lor de a vedea tocmai locul din care pleacă sastisit. Căci caută extazul în locul în care alţii zac de plictiseală. Unii trec total indolenţi pe lîngă ceea ce alţii speră să vadă vreodată. După cum se miră de ceea ce au alţii, neştiind nimic despre ceea ce au acasă). De fapt, locurile străine ne ajută să ne privim altfel eul pasager, să ne apreciem preajma şi datele habitudinale. Ne ajută să ne descoperim pe noi înşine ca vechi cunoştinţe. Ultima extravaganţă turistică pe care ne-o putem permite – drumul spre cimitir.

*

Sînt perioade anacronice, alienante, în care istoria devine, lato sensu, o urgenţă cotidiană, ea coagulînd majoritatea energiilor creative, deturnîndu-le de la menirea lor intrinsecă. Literatura, artele, filosofia dau şi ele o mînă de ajutor pentru a putea contura un nou start existenţial, pentru a putea schiţa un nou traiect social şi cultural. Îndelungata propensiune monologală se deschide spre alteritate, dialogul începe să renască din propria recluziune solilocvială. Cuvintele, scăpate de spectrul hidos al dictaturii, încep să reanime o veridicitate înţepenită în propria monodie coşmarească. Proaspăt intrat în mirajul sacrosant al libertăţii postdecembriste, m-am repezit la rezerva de cuvinte nepervertite pentru a le proiecta într-o nouă dimensiune, aceea de a cuceri prodigiul unei noi realităţi din adîncile tenebre ale tăcerii. Sînt perioade în care libertatea devine singura profesiune care contează. Iar memoria culturală poate reţine chiar şi ceea ce istoria uită să ne înveţe…

*

Trecutul – un amestec de realitate şi ficţiune, un amalgam în care depozităm frustrări şi eşecuri, dorinţe amputate şi vise măcelărite. Ne întoarcem în trecut ca într-un exil în care am fost reprezentaţi de o umbră, ca într-un coşmar în care am avut un rol marginal. Paradis şi infern deopotrivă, trecutul se năruie în noi ca o cascadă care se varsă în ea însăşi. Doar un interludiu mocnit mai răzbate pînă în prezent. Fiind a doua generaţie de ţărani, după bunicul patern, scăpată de analfabetism, şi primul care a părăsit satul copilăriei, rupînd „blestemul pămîntului”, acum privesc totul prin paralelismul a două lumi care se pot intersecta doar în memorie. După cum mai sînt şi prima generaţie care a făcut saltul existenţial de la opinci la pantofi, de la coada vacii la telefon mobil, de la verdele îmbietor al ierbii la cenuşiul indiferent al asfaltului. Toate aceste treceri şi rupturi mi-au marcat definitiv raporturile cu lumile trăite şi cu ne-lumile închipuite, lăsînd prezentul suspendat deasupra unui hău al trecutului…

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.