Articole

Texte de trecut (in)existența

Flecari incontinenţi, cusurgii agasanţi, otrepe dezinvolte, mercenari culturali, genii semianalfabete, talente de balamuc, arivişti neobosiţi, sicofanţi zbanghii, spirite gregare, bîrfitori mărunţi, mitocani sibaritici, ponivoşi academici, clerici culturofobi, oameni mici, tot mai mici… Cînd te gîndeşti că toate acestea poartă o multitudine de nume şi de chipuri, îţi vine să-ţi ceri urgent transferul în alt regn. Avea dreptate Erasmus din Rotterdam: „Nu ne naştem oameni, ci devenim oameni”. Cei care reuşim în această minimă performanţă, în acest prea-omenesc avînt…

*

Încercînd mereu să fim ceea ce dorim nu vom afla niciodată ceea ce puteam fi. Căci, pînă la urmă, sîntem tot ceea ce a scăpat dorinţelor noastre ardente. Sîntem neprevăzutul a tot ceea ce am prevăzut. Cel mai greu de escaladat e muntele din interiorul fiecăruia, vîrful pe care eul încearcă să se caţere, să ajungă pe cea mai înaltă creastă a sa. Căci doar de la această înălţime poate fi contemplat relieful a ceea ce sîntem. Cei rămaşi la şesul existenţei se pot delecta cu perspectiva domoală a unei priviri orizontale, însă fără a supradimensiona priveliştea. „Nimic nu este atît de greu ca a nu te înşela pe tine însuţi” (L. Wittgenstein).

*

Iluzie, patimă, concupiscenţă, josnicie, mizerie, sublim, miracol, sfinţenie – toate se pot defini cu un singur cuvînt: om. Restul este umanitate… Neputînd fi contemporan cu zeii, nu m-aş înghesui prea tare să fiu contemporan nici cu unii dintre semeni, chiar dacă, la o privire superficială, par cu toţii oameni… De fapt, unii se nasc direct zei, şi nu mai apucă să fie oameni. Ratează plinătatea relativităţii de dragul golului absolut. Cît priveşte umanitatea, aceasta îşi tot caută întruparea, tot caută disperată un Om…

*

Unora le reuşeşte din plin faptul de a se preface că sînt ceea ce nu sînt, că pot ceea ce nu ştiu şi că ştiu ceea ce nu pot. Reuşesc în exterior pe măsura degradării interioare. Din cauza dorinţei schizoide a preamultului inautentic, au distrus în ei puţinul autenticităţii. Cum să trăieşti o viaţă întreagă fără să te încerce un mic frison etic, o vagă tresărire morală, o mică revoltă împotriva fructuoasei tale imposturi? Cum poţi să te suporţi clipă de clipă în carapacea propriei insanităţi? Cum poţi părea om cu atîtea date in-umane?

*

Trebuind să decizi sub şocul unei surprize nefaste, sub cel al imperiului urgenţei, nu există opţiune mai dificilă decît aceea în care eşti pus dramatic în faţa unor sicrie care, într-o concurenţă sinistră, vor să înfrumuseţeze moartea pînă la insuportabil. Pe ce „criterii” să alegi un sicriu? Pe unul „estetic”, pe unul de „confort”, pe unul strict pecuniar? Moartea unui apropiat ne aruncă, pe lîngă impactul inopinat al unei asemenea traume, în faţa unei dileme aproape insondabile, făcîndu-ne părtaşi şi la un comerţ inechitabil cu lumea de dincolo. Pe lîngă că este total absurdă şi inumană, moartea mai şi costă… Ce bine ar fi dacă ne-am putea înmormînta direct în cer, fără complicitatea fatidică a pămîntului.

*

Dacă ţara este patria cea mare, locul de naştere al fiecăruia este patria cea mică, spaţiul paradisiac care s-a cuibărit adînc în fiinţă. Chiar dacă din locul natal se poate pleca definitiv, el nu poate fi părăsit niciodată. Căci acesta tot re-naşte din reverberaţia trecutului, din ecoul care dăinuie peste timp.

Cu o vorbă a unui filosof: „Eu sînt trecutul meu”. Prezentul este doar posibilitatea de a-mi aminti acest fapt. Viitorul? – posibilitatea de a mai exista trecutul şi prezentul unor amintiri. Retina copilăriei reţine cu sfinţenie imaginea meleagurilor natale, orizontul indelebil care ne-a acaparat privirea, cerul care ne-a alintat visele. Dincolo de datele şi de hazardul geografic, orice localitate, oricît de mare sau oricît de mică, se constituie, fie şi provizoriu, în axis mundi. Indiferent de coordonatele sale fizice, aceasta rămîne centrul sufletesc al tuturor acelora care s-au născut şi au copilărit în perimetrul ei, al acelora care şi-au împletit destinul cu devenirea sa. Peste aria geografică a unei aşezări pulsează o tradiţie şi o spiritualitate remanente care cu greu pot fi prinse într-o definiţie, într-o descriere sumară. Amintirile prinse în rama memoriei dăinuie ca o icoană peste care s-a aşternut praful unui timp ireal, din adîncul căruia răsar alte imagini care îşi caută anotimpurile identităţii pierdute.

Nimic nu leagă mai tare de un loc decît rădăcinile adînci ale copilăriei, lada de zestre a amintirilor din care ne hrănim toată viaţa. Reamintirea unor momente ale copilăriei este mult mai intensă decît trăirea directă a acelor momente. Repovestite, ele se încarcă instantaneu cu aura discretă a misterului.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.