După dezastrul pandemic evoluăm în iraţionalitate şi absurd. E aproape imposibil nu doar să mai scrii, ci chiar şi să respiri normal în preajma barbariei dezlănţuite a războiului, a brutalităţii atavice ridicată ca o stihie din reziduurile totalitare ale istoriei. Rămîi siderat în faţa unui act total aberant alimentat de morbul schizofreniei, de bezna unei minţi rătăcite în propriul delir paranoid. Toată cultura şi civilizaţia, toate credinţele noastre, tot umanismul integral se prăbuşesc în faţa atrocităţilor dezlănţuite, în faţa terorii şi a forţei manifestate ca ultim argument al demenţei şi iluziei puterii dictatoriale absolute. După atîta progres tehnic şi uman, după tentativele de a cuceri spaţiul cosmic, am ajuns ca un singur nebun să poată da foc lumii. Cain dictează încă jocurile criminale ale istoriei. Răul absolut îşi ia revanşa împotriva binelui relativ, tribalismul se răzbună pe civilizație. Pămîntul e o lacrimă împietrită. Speranţa într-o omenire mai bună rămîne o eternă iluzie.
*
La sfîrşitul clasei a opta, trebuind să completez un chestionar în legătură cu ce aş vrea să mă fac în viaţă, îmi amintesc că am scris, destul de stingher – strungar. Nu ştiam exact ce însemna să fii strungar, dar mi-a plăcut rezonanţa pastorală a cuvîntului.
Din fericire, nu am ajuns strungar, ci am ajuns, cu sinuozităţile de rigoare, să strunjesc abisalitatea molcomă a unor cuvinte. Debusolat şi cu o viziune rustică asupra lumii, care nu trecea de marginea satului, am păşit dezinvolt spre prima eroare, spre primul rateu destinal: acela de a da examen la Liceul de Matematică şi Fizică din Zalău, pentru care nu aveam datele necesare. M-am lăsat atras în această inconştientă aventură de unii din colegii mei, care şi-au încercat aici norocul. Evident, nu am intrat. Mă mir, retroactiv, cum de nici un profesor, nici măcar cel de română, nu m-a îndreptat spre filologie, unde aş fi avut alte şanse. Aşa că m-am refugiat – după o mică peripeţie pe la Liceul din Sărmăşag – doi ani la Sîg, după care am luat drumul Oradiei, rătăcindu-mă în propriile imposibilităţi. Am adunat conştiincios eşec după eşec pînă am înţeles, tîrziu, că viaţa este examenul pe care trebuie să-l dai zilnic. Examen pentru care nu te pregăteşte nici o şcoală. Ca să mă răzbun pe toţi şi pe toate, am pus mîna pe carte într-un gest disperat de a sfida toate neînţelegerile din mine (neştiind atunci că neînţelesul înaintează concomitent cu ceea ce ştii).
Privind retrospectiv, la cît de neinformat eram în legătură cu şcoala şi cu viaţa, mă mir că am nimerit lumea din prima încercare. Că nu am rămas blocat în ne-lumea mea paralelă.
*
Dacă ai cultură, morală şi caracter trebuie să te comporţi tot timpul ireprehensibil, pentru a nu fi detectat de şarlatanii şi imoralii vigilenţi. În timp ce comportamentul lor incult şi lipsa oricărei atitudini etice li se par normale, ei vor vîna anancastic orice fisură comportamentală a celor pricepuţi şi virtuoşi, pentru a-i putea denigra şi aduce la nivelul incompetenţei şi amoralităţii proprii. Pun chiar şi o spoială de inteligenţă în slujba infamiei lor, în atitudinile vituperative. Pe mica noastră indiferenţă se înalţă marii escroci de pretutindeni, pe delăsarea noastră intelectuală se ridică impostorii cei mai abjecţi, pe lipsa noastră de atitudine morală se caţără analfabeţii şi retarzii sociali. Mizeriile lor de succes merg mînă în mînă cu reprehensibilele noastre nepăsări. „Mijlocul cel mai bun de a te apăra «de cei care îţi fac rău»: să nu le semeni” (M. Aurelius).
*
Diferenţa dintre un credincios şi un ateu este următoarea: în timp ce credinciosul moare cu speranţe, ateul moare cu regrete. Agnosticul le încearcă pe amîndouă. În rest, toţi mor la fel, căci moartea practică un egalitarism absolut. Murim doar pentru eroarea fatală de a ne fi născut. Cînd te gîndeşti că, de-a lungul timpului, au murit atîţia oameni deosebiţi, minţi strălucite, spirite geniale, chiar şi unele zeităţi tutelare, propria moarte ţi se pare un mic fapt divers, o insignifiantă întîmplare. „Cît de puţini dintre noi au în general dreptul de a trăi, comparaţi cu asemenea morţi!” (F. Nietzsche). Sînt oameni după moartea cărora e aproape indecent să mai trăieşti, după cum sînt oameni după moartea cărora e aproape obligatoriu să mai trăieşti. După o prezenţă efemeră, dăruim lumii o absenţă eternă. Moartea – o eternitate populată cu absenţe.
+ There are no comments
Add yours