Cîtă valoare şi dignitate la unii, atîta tembelism şi ură la alţii. Valoarea, cinstea, demnitatea nu pot învinge decît atunci cînd nu mai au nici un efect direct, atunci cînd devin melancolia paseistă a unor figuri delabrate şi a unor neisprăviţi care au reuşit. Regret tot mai mult că, uneori, sînt obligat să am dreptate, că aporiile mele îmbracă întîmplător haina cernită a adevărului. Căci ce rost pot avea aserţiunile rostite la catafalcul bunului-simţ, judecăţile formulate în pustiu, raţiunile şi deducţiile logice risipite în vînt? Nimeni nu vede duşmani mai mari decît în prietenii adevărului. „Un mare adevăr cucereşte abia la sfîrşit pe cei mai mari oameni: aceasta este suferinţa celor care slujesc adevărul” (F. Nietzsche).
*
Una dintre cele mai cumplite spaime le-am tras pe timpul uneia dintre mineriade, cînd scriam la săptămînalul Gazeta de Vest. Unda acestei barbare răzvrătiri a ajuns şi la Oradea, unii dintre colegii de redacţie fiind ameninţaţi la telefon. Într-o dimineaţă, cîţiva grevişti de la o întreprindere locală, la trecerea pe lîngă redacţie, care se afla în Primărie, ne-au gratulat cu cîteva apostrofări securistice.
O perioadă de timp nu am trecut pe la redacţie, aşteptînd să se mai liniştească lucrurile. Într-una din zile, cînd m-am întors acasă, spre stupefacţia mea totală, găsesc scris pe uşa garsonierei următorul text: „Trădătorule, sîntem pe urmele tale, n-ai să ne scapi!”. Complet năucit de cele citite, am rămas minute bune în faţa uşii, neştiind ce să fac, imaginîndu-mi tot felul de comploturi securistico-minereşti, puse la cale împotriva acelora care îşi permiteau să gîndească şi să scrie altfel. Tensiunile din ţară, ameninţarea permanentă a celor din opoziţie, de orice natură era aceasta, alimentau din plin asemenea scenarite, sporeau panica şi teama. A doua zi le-am spus cîtorva colegi ce s-a întîmplat, toţi acreditînd ideea că sigur sîntem urmăriţi. Cîteva zile am intrat şi am ieşit pe furiş din casă, nu am deschis uşa nimănui, fiind bulversat de mesajul primit. O vreme nu am şters scrisul, considerînd că el ar putea constitui o probă în cazul în care s-ar întîmpla ceva. Tot meditînd la incident şi la caligrafia scrisului de pe uşă, am început să lărgesc aria interogaţiilor printre cîţiva amici care ştiau unde stau.
Am început să-l bănuiesc pe unul dintre ei, o minte filosofică iradiantă, dar şi un mare pişicher, dar acesta nega vehement orice implicare. A trebuit să treacă vreo două săptămîni pînă l-am găbuit pe cel pe care îl suspectam, şi care a recunoscut senin că a vrut să-mi testeze rezistenţa la frică, profitînd de dramaticul context social. Drept răzbunare, pentru mojicia făcută, l-am blagoslovit cu mineriada tuturor cuvintelor care mi-au venit la gură…
*
Cultura este nu doar actul de identitate al unei naţii, ci şi paşaportul universalităţii. În toate formele ei, trebuie să ne producem noi singuri cultura, nimeni neputînd-o face în locul nostru. Ea nu poate fi importată – ca alte bunuri materiale – decît prin traduceri, adaptări şi mimetism, în rest trebuie să ne creăm noi poezia, proza, filosofia etc. Doar noi putem valorifica valenţele estetice şi ideatice ale limbii române, zestrea tradiţională, originalitatea şi specificitatea. Desigur, în măsura în care mai sîntem în stare de un asemenea avînt spiritual. În măsura în care nu vrem să rămînem simpli imitatori, ci voci distincte în travaliul inteligibilității ființei umane.
*
Oricît de sceptici şi de dubitativi am fi în legătură cu teologia şi cu metafizica – şi avem uneori motive să fim –, nu putem urma îndemnul radical al lui D. Hume: „Dacă luăm în mînă orice volum de teologie sau de metafizică de şcoală, bunăoară, să ne întrebăm: Conţine el oare vreun raţionament abstract privitor la cantitate sau număr? Nu. Conţine el oare vreun raţionament întemeiat pe experienţă cu privire la fapte şi existenţă? Nu. Încredinţaţi-l atunci focului, căci nu poate conţine nimic altceva decît sofisme şi iluzii”.
*
Par că sfidează nonşalant legile naturii cei care nu au urmaşi. Cei care nu le transmit biologic acestora tarele şi nefericirile umane. Aceştia trăiesc în avans neajunsurile lor, toate erorile pe care le vor cultiva, consecinţele previzibile şi imprevizibile ale unei felix culpa. Prin urmaşi mai aruncăm o privire indirectă în nimicul eternităţii. Mai păcălim timpul cu iluzia adăugării unor clipe trăite prin delegaţie. Ca atare, îţi vine să-i dai dreptate lui Cioran, în alegaţia sa paradoxală: „Copiii pe care nu i-am avut habar n-au cît de mult îmi datorează”.
+ There are no comments
Add yours