Chiar şi cînd scrii despre alţii scrii, în bună măsură, şi despre tine – l’écriture de soi. Înţelegerea celuilalt trece prin înţelegerea a ceea ce eşti. Nu poţi înţelege fără să te înţelegi. La fel cum nu poţi scrie despre tine fără interferenţa alterităţii. La limită, chiar şi tăcerea poate fi un mod de a vorbi despre tine. După cum nu poţi scrie decît în contiguitate cu cititorul din tine, la fel cum nu poţi citi decît în paralel cu scriitorul care ai putea fi in statu nascendi. Citim prin intermediul scrisului şi scriem prin intermediul a ceea ce am citit. Scriitorul este parţial şi cititor, după cum cititorul este parţial şi scriitor. Ei se intersectează în dialogul tăcut al textului. „Citind, mă irealizez”, era de părere P. Ricoeur. Scriind, mă reidealizez, s-ar putea continua. Scrisul şi cititul sînt ca inspiraţia şi expiraţia, ele neputînd evolua decît sinergic, într-o simbioză explicativ-implicativă absolută. Scriitorul codifică estetic (i)realitatea, pentru ca, la rîndul lui, cititorul să o de-codifice în sens invers. Scrisul este un mod de a citi şi cititul un mod de a scrie. Deşi scrisul te va găsi cînd vei şti să îl cauţi dincolo de tot ceea ce ai citit. Parafrazînd o aserţiune augustiniană, pot spune doar atît: citeşte şi fă ce vrei… Numai că am ajuns într-un stadiu în care scriu tot mai mulţi şi citesc tot mai puţini.
*
În viaţă nu putem fi decît amatori, căci nimeni nu se poate profesionaliza în faptul de a trăi. Nu putem deveni specialişti ai propriei existenţe, ci doar amatori cu ziua. Clamăm cu disperare competenţa unei profesii, în timp ce în existenţă sîntem total diletanți. În moarte, în schimb, cu toţii sîntem specialişti absoluţi. Deprindem datele vieţii mult prea tîrziu, cele ale morţii, mult prea devreme. De fapt, cînd murim îi returnăm lumii tot nimicul pe care l-am experimentat amatoristic o vreme.
În posibilităţile ei nelimitate, moartea nu este restricţionată de nimic, decît de viaţa însăşi. Viaţa, în schimb, are tot felul de restricţii şi de oprelişti care îi condiţionează paşii. Moartea are o singură deviză: să anuleze viaţa. Nu există moarte „în general”, ci doar moartea particulară a fiecăruia. Ea nu vine din exterior, ci din interiorul fiecărei vieţi, ca produs absolut al acesteia. Moartea se naşte chiar din triumful vieţii. Fiecare viaţă moare în datele în care s-a născut, din propriile resurse vitale. Viaţa este o înlănţuire de acum-uri – căci sînt viu doar cît pot spune: acum nu sînt mort. Moartea interzice orice autoreferenţialitate la prezentul ei – nimeni nu poate spune: acum sînt mort. Ca atare, „pentru mine nu există adevăr al morţii mele”, cu o remarcă sartreană. Viaţa nu este decît un mod eferent şi aferent de a ne deplînge moartea. Însă noi nu vom putea pronunţa niciodată banalitatea finală a vieţii: am murit! Onoarea şi oroarea acestei constatări le revine celorlalţi.
Nimeni nu poate deplînge moartea din interiorul ei, ci doar din comparativitatea ei extranee. „De ce nu s-a reîntors nimeni vreodată din moarte? Fiindcă viaţa nu te ştie captiva cum ştie moartea” (Hegesias). Doar nenăscutul nu poate să moară, el dăinuie doar în nonexistenţa sa inextingibilă. Viaţa şi moartea – faptul de a experia un tot misterios greu de armonizat. Numai că în comparaţie cu viaţa, parafrazînd o spusă camusiană, moartea este exhaustivă.
*
„Te iert, dar nu te uit” – un frumos construct ilogic, căci pot să iert doar în măsura în care sînt capabil să uit. Iertarea fără uitare este un nonsens. Căci impunitatea şi iertarea pot avea loc numai dacă acestea au fost clasate într-o benefică uitare. Pot ierta tocmai pentru că, în final, pot uita, pentru că nu vreau să mă încarc inutil cu tarele ne-uitării. Pot trece senin peste limitele inacceptabilului. Uitarea este prima garanţie a iertării. Prezumtiva iertare care nu uită nimic aşteaptă doar, disimulat, clipa prielnică a răzbunării. Reformulat în manieră logică, dictonul ar trebui să sune astfel: te iert, deci te uit.
*
O carte, de orice natură ar fi, nu poate fi înţeleasă, în bună logică, decît de către cei care o citesc, de către cei care citesc în general. Toate cărţile, indiferent de valoare, sînt scrise doar pentru a fi înţelese de către cei care citesc. Nici o carte nu este scrisă pentru necititori, oricîtă gratuitate ar conţine. Absolut toate cărţile sînt de citit, chiar dacă nu toate merită citite. Nu există cărţi destinate aprioric ne-citirii. Pentru cei care nu citesc nu există cărţi, după cum nu există vreo comprehensiune legată de conţinutul acestora. A recomanda, expressis verbis, o carte ca fiind destinată înţelegerii celor care citesc, dincolo de tenta subtil-ironică, vădit provocatoare, este un act intenţionat tautologic, cu valenţe de paidee, de a incita curiozitatea pentru citit. Nu există înţelegere, cînd e vorba de cărţi, în afara lecturii. Ustensilitatea cărţii constă în faptul citirii, ea îşi atinge menirea doar în mîna cititorului. Orice carte este carte doar în virtutea faptului că este de citit şi, finalmente, de înţeles. Altfel, ea este doar o grămadă de hîrtii mîzgălite.
+ There are no comments
Add yours