De mic, am manifestat doar o pasivitate de înfrînt, de capitulard în faţa presiunilor prea mari ale vieţii, de neadaptat la imperativele ei. Chiar și unele dorinţe le-am obstaculat cu trăiri prudenţiale, cu fobii şi timidităţi dezaptative. Amploarea unui deziderat nu-şi găsea debuşeul, flacăra unei dorinţe se stingea chiar în momentul apogeului. O sumă de trăiri idealizate îşi ratau mereu realitatea. Un oftat adînc se transforma într-un rictus. Raportîndu-mă mai mult la natură decît la oameni, totul mi se părea de o copleşitoare absurditate. Căci voiam să deprind doar detaşarea arborilor, serenitatea ierbii, calmul pietrelor şi inocuitatea pămîntului. Relaţionam cu neîncredere şi cu o mare doză de timiditate cu alteritatea, abordînd o dubitativitate şi un scepticism funciar. Totul era trecut prin filtrul îndoielii şi al circumspecţiei, neavînd încredere decît în cei foarte apropiaţi şi în natură. În mijlocul naturii mă simţeam în largul meu, eliberat de orice apăsare şi suspiciune. Natura mă aproba în tot ceea ce făceam, dar, mai ales, mă predispunea la reverii din care mă trezea doar lăsarea serii şi strigătele îngrijorate ale bunicii. Ca atare, am tot încercat să merg în paralel cu lumea pînă am alunecat în fluxul ei necruţător, din care tot încerc să scap agăţat de aripa cîtorva cuvinte.
*
Binele şi răul există doar pentru că le putem gîndi în maniheismul şi antagonismul lor funciar. Răul ar trebui să rămînă doar o posibilitate alternativă liberă la înfăptuirea binelui. Libertatea nu presupune obligativitatea opţională a dihotomiei bine/rău, căci în binaritatea limitelor ei pot alege binele sau răul, după cum pot opta pentru pasivitatea totală. Deci, în cadrul libertăţii, există doar ceea ce aleg.
La limită, am putea spune că răul există în potenţă doar pentru a putea alege, în act, binele. Problema e că orice rău poate fi justificat printr-o intenţie bună. Totuşi, ştiind şi înţelegînd datele răului, fundalul său malefic, putem alege, total liberi, binele. Putem face binele intenţionat atunci cînd ştim care este diferenţa dintre acesta şi contrariul său – privatio boni. În rău ne asemănăm pînă la indistincţie, în bine ne diferenţiem pînă la unicitate. Cel care merită binele se îndoieşte că îl merită, cel care nu îl merită crede că doar lui i se cuvine. Mai bine să ratezi încercînd de mai multe ori să faci binele decît să reuşeşti din prima făcînd răul. Mai bine să faci binele chiar şi în mod prefăcut decît să faci sincer răul. După cum, mai bine să nu faci nimic cît mai des decît să comiţi rar acte malefice. Unii ştiu valorifica binele şi din cel mai mare rău, alţii profită de răul din orice formă de bine. Mai bine să-ţi cîştigi viaţa proiectînd-o în binele incert al eternităţii decît să o pierzi în concretețea răului efemer.
E mai preferabil să exagerezi datele binelui decît să le minimalizezi pe cele ale răului. Mai bine să faci binele perdant decît răul avantajos, dacă vrei să trăieşti cît de cît înţelept şi plăcut. „Nu e cu putinţă să trăieşti plăcut fără a trăi înţelept, bine şi drept, şi nici să trăieşti înţelept, bine şi drept, fără a trăi plăcut” (Epicur).
*
Iubirea nu poate funcţiona decît din afara oricărui îndemn sau imperativ, ea putîndu-se naşte, realiter, doar din facticitatea propriei libertăţi. Iubirea dezinteresată este apogeul oricărei libertăţi. Chiar şi iubirea divină capătă sens doar eliberată de orice constrîngere atribuţională. Iar pe aproapele îl poţi iubi doar dacă nu ai nicio obligaţie în acest sens. După cum îți poți iubi dușmanii doar ducînd limitele libertății în propriul paradox. Cunoscuta apoftegmă augustiniană, „iubeşte şi fă ce vrei”, nu este un voalat îndemn la libertinaj şi emancipare sentimentală, ci un vădit imbold la virtuţile deturnante ale libertăţii provenite din dilecţiunea creştină. Sfinţenia este ultima formă liberă a totalei deturnări umane. Transformăm necunoscutul absolut într-un relativ cognoscibil, departele cel mai îndepărtat în aproapele cel mai apropiat.
*
Deţinerea oricărei forme de putere nu se poate manifesta decît discreţionar, abuziv, machiavelic. Chiar şi cînd se revendică de la divinitate, ea are iremediabil ceva pernicios în intemperanţa şi structura sa ocurentă. Puterea politică este singurul rău acceptabil pus să organizeze binele. Istoria re-prezintă tot binele care s-a înfăptuit în urma acestei forme pasabile a „banalităţii răului”. Răul, în istorie, dar şi în cotidian, se întîmplă doar în posibilităţile lui maximale, binele, în schimb, se produce doar în datele lui minimale. Orice încercare raţională de a examina injoncţiunile politicului înseamnă, vorba lui Pascal, „a pune ordine într-un azil de nebuni”.
+ There are no comments
Add yours