Cum prietenul Platon e departe, iar prietenul adevăr e doar la un pas, cred că ar merita să stărui puţin pe amănuntele acestuia din urmă, deşi acest fapt nu-mi procură nici o plăcere, ci doar o stare de disconfort psihic, una de rîsu’-plînsu’. Căci, conciliant din fire, aş vrea să rămîn prieten şi cu Platon, şi cu adevărul. Oricît de detaşat şi de retras aş fi faţă de mediul social şi cultural în care trăiesc, nu pot trece total indiferent peste derapajele lui etice şi estetice, peste patologiile care îi schimonosesc chipul. Nu am talentul cameleonic de a mă preface că nu le văd, că nu mă afectează. Ca atare, mă amăgesc să cred că micile diatribe, pasagerele încruntări şi benignele indignări făcute în numele adevărului poate mai schimbă cîte ceva din fizionomia acestui mediu versatil şi ostracizant. Pot, cît de cît, „să inducă oamenii în adevăr”, cu o afirmaţie kierkegaardiană.
*
Pentru că diletantismul impudic şi nemernicia umană nu merită să poarte un nume, ci doar o poreclă, o insinuare heteronimică, o aluzie sarcastică şi grotescă, generalitatea ironică a unei onomatologii, ar merita făcut efortul de a denomina/diminutiva cîteva dintre cele mai mizerabile elemente de măsurare a imposturii, în ordinea cuprinderii lor malefice, spre veselă şi săltăreaţă ţinere de minte, alături de plevuşca scatofagă din anturajul acestora. Dar, evident, nu merită să abuzăm de generozitatea lexicală şi de ospitalitatea sintactică. Nu merită să maculăm hîrtia cu nomina odiosa.
*
Încă de mic mă obseda un vis care se repeta cu o frecvență năucitoare, noapte de noapte. Visam că dacă îmi produceam un mic tremur în interiorul urechilor şi îmi întindeam braţele, puteam să mă ridic deasupra pămîntului, să levitez. Visam cu atîta intensitate acest lucru, încît am început să cred că chiar aş putea zbura cu adevărat. Ca atare, trezit buimăcit după un asemenea vis, în care zborul devenise o obişnuinţă nocturnă, m-am dus repede în ogradă, avînd grijă să nu mă observe nimeni, şi am încercat procedura din vis. Spre marea mea dezamăgire, am rămas lipit de pămînt precum un bolovan. După această neconcordanţă flagrantă dintre vis şi realitate, nu am mai visat niciodată că pot să zbor. Am început, în schimb, să visez că am o bicicletă. O altă neconcordanţă…
*
Printre dorinţele irealizabile, dar pe care le nutream cu ardoare în copilărie, se numără şi aceea de a avea o bicicletă. Vis greu de îndeplinit, deoarece în sat un singur copil se putea mîndri cu faptul de a deţine una. Din cînd în cînd (atunci cînd venea să-l tund – de voie, de nevoie, tatăl meu mă împinsese şi spre această îndeletnicire, pe care o practica el însuşi), acesta mă lăsa şi pe mine să pedalez cîteva minute, cronometrate cu mare exactitate şi parcimonie.
Cu pensia bunicii de o sută cinzeci de lei pe lună, singurul venit în casa noastră, o asemenea achiziţie era de domeniul fantasticului. Aşa că nu-mi rămăsese decît faptul de a găsi o soluţie salvatoare, una în care să fac rost singur de ceva bani. Croiam tot soiul de scenarii imaginative, peste care pedalam nestingherit în lungile mele ore de reverie şi plictiseală. În vacanţa de vară, după ce am terminat clasa a opta, un amic mi-a spus că aş putea să lucrez la o fermă agricolă din Sînmartin, judeţul Bihor, împreună cu alţi cîțiva consăteni şi colegi cu oarecare experienţă în domeniu. Entuziasmat de posibilitatea de a putea face nişte bani, dar neştiind nimic din ceea ce presupune o asemenea aventură, m-am trezit într-o baracă în care se găseau cîteva paturi, în condiţii mai mult decît precare, din care plecam în fiecare dimineaţă pentru a munci cîte zece ore pe cîmp. Am rezistat doar pînă am cîştigat opt sute de lei, după care m-am întors acasă, dar nu înainte de a-mi cumpăra, din Oradea, cele dintîi haine noi, să se vadă că nu am pierdut timpul chiar degeaba. Banii rămaşi nu-mi ajungeau de o bicicletă nouă, aşa că mi-am luat, de la un consătean, una veche, nefolosită, la care am meşterit mult pînă să o pot pune pe roţi.
Cu această bicicletă am făcut naveta, cînd vremea o permitea, la şcoala din Sîg, în cei doi ani petrecuţi acolo, după o primă tentativă zălăuană eşuată. La fel cum băteam dumbrava în lung şi în lat, speriind orătăniile vecinilor, mîndru de bicicleta achiziţionată pe primii bani cîştigaţi cu sudoarea frunţii. Munca pentru obţinerea acestei biciclete mi-a demonstrat, în cel mai dur mod, cît de greu se transformă visele în realitate…
+ There are no comments
Add yours