Frumuseţea crepusculară a toamnei, aerul ei de sfîrşit molipsitor, sentimentul relaxant că totul are o finalitate promițătoare, frunzele copacilor care se mai agaţă stingher de eternitatea unei clipe, pămîntul care îmbrăţişează patern tot acest tumult vegetal, freamătul unor paşi care încearcă să ţină cadenţa razelor posomorîte, ecoul stins al unor peripatetizări – ce spectacol fatidic şi vital al naturii!
*
Deşi am fost prezent la înmormîntarea mamei (aveam doi ani şi jumătate), am aflat mult mai tîrziu că, de fapt, eu nu am mamă. Întîmplarea s-a petrecut în primii ani de şcoală, cînd mai mulţi colegi m-au întrebat, miraţi, de ce am o mamă aşa de bătrînă. Întrebare la care eu am dat din umeri, neştiind ce să răspund. Bunica mea paternă a reuşit pe deplin să o înlocuiască pe mama, mai puţin marea diferenţă de vîrstă dintre noi, de care făcea uneori haz de necaz, lamentîndu-se metodic: vai, vai, că multă viaţă am înapoi, şi puţînă înainte. Tot ea ne-a explicat, cu lacrimi în ochi, mie şi surorii mele, tragedia care s-a abătut asupra noastră, şi cum a hotărît, în final, să se „lege la cap” cu noi…
*
Ca orice provincial inhibat şi retractil, cînd am ajuns la Paris am debuşat în mirări şi stupori pe care cu greu le-am ţinut sub control. Totul mi se părea de ordinul miracolului, chiar şi lucrurile aparent prozaice. Am fost surprins să constat că, atunci cînd eram sunat la telefon, trebuind să spun unde sînt, cînd pronunţam cuvintele „sînt la Paris”, ca să scurtez conversaţia, acestea căpătau brusc o altă intonaţie, pe care nu o puteam controla. Vocea se schimba automat şi pieptul parcă se bomba puţin. Pur şi simplu, din cauza stuporii provinciale, nu puteam pronunţa aceste cuvinte cu naturaleţea celorlalte. Le pronunţam de parcă vorbeam de pe o altă planetă.
*
Cînd frumosul ne depăşeşte total puterea de admiraţie, acesta devine sublim. Sublimul este adaosul uman la frumuseţea perfectă a naturii. De fapt, singura formă de evoluţie a naturii este propria ei desăvîrşire. Omul este singura eroare pe care natura a făcut-o în drumul ei spre perfecţiunea absolută. Provenit dintr-o natură perfectă, chiar şi în dezastrele ei, omul este singurul producător de kitsch. Redus la procesele biologice elementare, omul devine o parte organică a naturii, o simplă prelungire a acesteia. Ridicat, prin raţiune şi cultură, la conştiinţa tragică a propriei existenţe, acesta trebuie să îşi nege şi să-şi transfigureze propria natură. Un atribut esenţial al existenţei este frumosul. Chiar dacă acesta se lasă ademenit doar pe măsura înţelegerii lui. Ca să salveze lumea, frumosul trebuie mai întîi cucerit. De aici pînă la sublim mai este doar un pas angelic. Sublimul, ca şi extazul, nu cunosc decît timpul prezent.
*
Inutilitatea acaparantă a scrisului poate constitui chiar una dintre provocările şi motivaţiile lui paradoxale. Dacă s-ar încadra în registrul utilităţii imediate, acesta ar deveni o banalitate recurentă, o înşiruire de cuvinte rătăcite în pagină. Doar din in-utilitatea sa aparentă poate scrisul rizomatic să-şi extragă fascinaţia a-temporală, puterea de a sfida orice context determinativ. Scrisul poate scoate chiar şi dintr-o fundătură existenţială perspectiva unui destin.
*
Libertatea de expresie este mama tuturor libertăţilor, pentru că, în afara ei, rămînem libertarieni orfani. Cu dreptul de a putea spune ceea ce gîndim, indiferent de nivelul elocinţei şi de perspectiva veridicităţii, începe decalogul obligatoriu al libertăţii, drumul care deschide spectrul drepturilor individuale. Limitele libertăţilor sînt date de limitele responsabile ale propriei libertăţi. Sîntem liberi doar în măsura în care renunţăm la anumite libertăţi. Libertatea rupe lanţul determinărilor exogene, devenind propria sa determinare. Chiar şi libertatea de a alege să nu alegi nimic ţine tot de posibilităţile libertăţii. Căci putem să ne manifestăm actul de voinţă doar din datele completive ale libertăţii. A prevedea în totalitate libertatea înseamnă să îi anulezi atributul său esenţial. Căci libertatea este liberă doar dacă se manifestă în neprevăzutul oricărei opţiuni. A predestina libertatea înseamnă a o arunca în braţele necesităţii. Libertatea nu îşi reclamă decît propria posibilitate. Omul nu este decît actualizarea liberă a propriilor posibilităţi. Spunînd liber şi civilizat tot ceea ce credem, indiferent dacă sînt aberaţii sau adevăruri sacre, brusc ne transformăm din oameni în persoane, din indivizi izolaţi ne metamorfozăm în societate. „Chiar dacă întreaga omenire, cu o singură excepţie, ar fi de aceeaşi părere şi doar o singură persoană ar fi de părerea contrară, omenirea n-ar fi mai îndreptăţită să reducă la tăcere acea unică persoană decît ar fi aceasta să reducă la tăcere întreaga omenire” (J.S. Mill).
+ There are no comments
Add yours