Texte de trecut (in)existența

Încă de mic am fost fascinat de urmele oamenilor şi de cele ale animalelor sălbatice lăsate pe pămîntul umed sau în zăpada proaspătă. Încercam să descifrez în geografia lor direcţii şi semnificaţii ale contururilor rămase ca nişte amprente temporale. După cum încercam să ghicesc chipuri şi fizionomii, posibilele itinerarii parcurse. Apoi păşeam în fiecare urmă umană, potrivindu-mi ritmul mersului, cadenţa paşilor ca într-o mică operaţiune clandestină. Pentru cîteva momente, mă lăsam purtat de urmele care brăzdau pămîntul sau zăpada, fiind cucerit de necunoscutul lor, de suprapunerea cîtorva răvașe ale unor peceţi efemere. Pentru o clipă, mergeam cu paşii altcuiva, cu o respirație de împrumut.
*
Strict educaţional, am cam pierdut ritmul evolutiv – cu sincope şi continuări tardive –, situaţie care m-a transformat, à contrecoeur, într-un amator… profesionist. Învăţînd mai mult singur, într-un fel de autodidacticism furibund, am evitat multe din poncifele şcolii, din scrierile plate şi plictisitoare, evoluînd într-un paralelism cultural stimulativ. Păstorindu-mi doar propriile gînduri care, în final, se loveau brusc de limitele insurmontabile ale obiectivării, am evoluat benefic din eşec în eşec, din neşansă în neşansă. Visînd, cu metodă, să stau mai mult la umbra existenței, am încercat să mă împlinesc cu fiecare înfrîngere, să mă întregesc cu cîteva ratări semnificative, să mă adîncesc benefic în absurdul paideic al vieţii. Mizînd doar pe idealurile cele mai perdante, m-am lăsat sedus de farmecul poetizării, de modul ţărănesc de a cădea pe gînduri. Dincolo de sfaturile creştineşti ale bunicii, singurul meu educator a fost cartea. Fără cărţile care mi-au ghidat întreaga viaţă, astăzi aş fi mai puţin decît nimic. Aş fi un nimic absolut. La urma urmei, nu sînt decît un ţăran care a brăzdat cu privirea cerul înstelat al cîtorva cărţi…
*
Începem prin a vorbi cu oamenii, cu animalele, cu plantele, apoi, cel mai lung dialog îl avem cu pietrele. Fiecare om este o personificare a morţii. Chiar şi faptul că încă mai avem de unde muri devine un fel de speranţă. Moartea trăieşte prin vieţile noastre. Iar faptul că ea rămîne vie după dispariţia noastră individuală este de un absurd revoltător. Doar după ce va anihila toată viaţa, moartea îşi va găsi sfîrşitul. Din promisiunea morţii şi a învierii doar moartea este absolut certă. Cerşetor umil de eternităţi cu ziua, omul se teme că singura viaţă după moarte e cea împrumutată temporar unor viermi. „Am zis mormîntului: Tu eşti tatăl meu; am zis viermilor: Voi sînteţi mama şi surorile mele”, după cum sintetizează nedreptăţitul Iov. Moartea – acest nimic care ne trece de mînă neantul.
*
Lumea este o posibilitate existenţială care a pornit ab initio din nimic. Dacă pornea din ceva de ordinul existenţei, posibilitatea nu mai era posibilă. Realităţii de a fi ceva nu îi era opusă nici o posibilitate de a fi altceva. Căci nu putem vorbi despre posibilitate decît din precedenţa con-sistentă a unui existent. Post factum putem vorbi doar de realităţi, şi nu de alternativa inepuizabilă a unor tendinţe ipotetice.
Existenţa nu are un scop fixat a priori, ea evoluează în propriile posibilităţi date de libertatea acumulată evolutiv. Existenţa există ca posibilitate actualizată în datele libertăţii. Posibilitatea existenţei posibilului porneşte iniţial dintr-o… im-posibilitate. A existat un moment în evoluţia posibilului cînd nimic nu era încă posibil, totul fiind un gol absolut, suficient în imposibilitatea sa. Posibilitatea este primul pas al oricărei existenţe aflate în devenire. Căci dacă tot posibilul ar fi fost actualizat şi asignat în existenţă încă de la început, nu ar mai fi existat posibilitatea. Posibilitatea ar fi fost chiar propria sa existenţă factuală. Numai că nici o existenţă nu poate acapara tot registrul posibilităţilor, ea fiind doar o variantă a unei posibilităţi. Posibilitatea îşi deschide propriile posibilităţi, care par nelimitate în potenţialitatea lor. Nu ştim ce determină a fortiori existenţa unor posibilităţi, cînd, în egală măsură, ar putea să nu existe nici una. Pe baza aceloraşi posibilităţi putea să nu fie nimic. Între totul şi nimic stă o vagă posibilitate. „În cadrul acestei legări libere, în care tot ceea ce posibilizează se menţine deschis faţă de posibilul real, rezidă întotdeauna o determinare proprie a posibilului însuşi” (M. Heidegger).
Cum e posibilă posibilitatea ca anterioritate a existenţei? Şi cine a îndreptat-o spre această variantă de existenţă? Cum am putea şti ce alte forme posibile de existenţă s-au ratat în oceanul de posibilităţi? Căci nu tot posibilul s-a realizat. Doar din perspectivă divină posibilitatea este egală cu realitatea. Ipotezele religioase operează doar cu factualităţi, nu cu posibilităţi. Chiar şi omul este doar o întîmplare a libertăţii faptului de a exista. Doar el poate contrapune fanteziile posibilităţilor neputinţelor concrete ale realităţii.