Pe vremea copilăriei mele nu ştiam că există jucării. De altfel, în casa noastră nu prea era timp de joacă. Toată lumea, de la mic la mare, avea cîte ceva de făcut. Eu şi sora mea am fost angrenaţi încă de mici în treburile casei şi ale gospodăriei, la muncile mai uşoare ale cîmpului. Singurele jucării pe care le aveam erau cele confecţionate de noi, cîteva păpuşi de cîrpă făcute de sora mea, unele cioplituri din lemn făcute de mine. În rest, vara tot construiam mici case din pietre şi beţe de lemn, în care locuiam cu schimbul. După un timp şi după mai multe conflicte am început fiecare să ne construim casa proprie, pe care o ornam în fel şi chip. Săpam fiecare şanţuri în jurul ei, pentru a o proteja de apa de ploaie, în speranţa că va rezista cît mai mult. Absorbiţi total de magia jocului, uitam de tot şi de toate, chiar şi mîncarea fiind un factor perturbator. Chemarea repetată a bunicii ne trezea brusc din lumea fantasmagoriilor noastre ludice, redîndu-ne crudei realităţi, cu care noi nu prea ştiam ce să facem. Chiar şi astăzi îmi vine să transfer realitatea în vraja jocurilor copilăriei, să o depozitez în camera de sărbătoare a memoriei, prin care mai cotrobăi din cînd în cînd.
*
Există persoane întîlnite care pot lăsa în memoria afectivă, pentru o vreme, urmele unor nostalgii şi regrete, evidenţiind beneficiile şi riscurile hazardului. După cum fiecare loc prin care am trecut reverberează nostalgic pe retina aducerii aminte, creînd scenarii imaginative dintre cele mai stranii. Dar cînd întîlneşti un om prin care se defineşte un loc, întîlnirea capătă accente de miracol.
În memoria mea se îngrămădesc de-a valma locuri şi oameni, întîmplări şi hotărîri ratate, gînduri şi idei rămase în suspans, toate acele speranţe şi vise care nu au trecut pragul realului. Am tot amăgit viaţa concretă cu cea mereu posibilă, am deturnat gîndirea cu unele fapte, am amestecat pînă la indiscernabil elementele prezentului cu cele ale viitorului. Doar trecutului i-am lăsat mereu uşa deschisă, aşteptînd o umbră să-i treacă pragul… Memoria mea afectivă se reazemă tot mai des pe umărul copilăriei, se agaţă de ea cu o tot mai mare încrîncenare. Priveliştea satului, coama dealurilor golaşe care păzesc orizontul, deambulările mele pe cărăruile şerpuite ale pădurii, toate vibrează ca un ecou nestins în momentele mele de apăsătoare melancolie. Chiar şi cerul îl priveam ca pe o margine verticală a satului, ca pe o fantasmă domestică. Căci nu mă pot defini decît în raport cu acest trecut tot mai nebulos, nu mă pot regăsi decît în cadenţa unor paşi care au îmbrăţişat acele locuri. Din cînd în cînd, aş vrea să mă afund în trecutul copilăriei ca într-un lichid amniotic, să rămîn pe vecie în miracolul începutului. De fapt, trăiesc în memoria de apoi a copilăriei.
După o anumită vîrstă, copilăria pare uneori atît de apropiată şi, totuşi, atît de îndepărtată, încît nostalgia ei ne aruncă de pe un mal pe altul al trăirilor cotidiene. Ne face să oscilăm nehotărîţi între bornele ei rememorative, desprinzîndu-ne cu greu din fascinaţia ei. De fapt, raportăm inconştient tot prezentul la trecutul copilăriei, ne lăsăm ghidaţi de instinctele ei primordiale. Trăim cu adevărat doar în timpul copilăriei, în rest – existăm. Copilăria este visul din care ne poate trezi doar moartea.
*
Cînd ne mutăm definitiv dintr-un loc în altul ne amputăm rădăcinile fiinţei, acestea putînd să se hrănească doar cu humusul amintirilor depozitate în lada de zestre a memoriei. Căci replantarea lor într-un nou sol existenţial este o aventură de o viaţă, mulţi rămînînd cu rădăcinile afective în aer. Cu timpul, doar morţii ne mai trag înspre rădăcini, ne cheamă imperativ în locurile de obîrşie, rememorarea lor încă mai are forţa de a ne mobiliza resemnarea şi uitarea. Reîntoarcerea în Fizeşul copilăriei, după o lungă perioadă de timp, înseamnă o baie sentimentală devastatoare, un plonjon afectiv în adîncul trecutului închis ca într-o rană. Prilej cu care poţi constata cum valurile generaţiilor de cunoscuţi se duc unul după altul, lăsînd în urmă tot mai multe clipe goale şi locuri pustii. Timpul se citeşte pe feţele brăzdate de vremuri, înstrăinarea se desenează în privirile care se pierd nostalgic în zare. Mîinile se caută cu o înfrigurare care vrea să topească distanţele, cuvintele capătă sens pe măsură ce se împuţinează. Toate se adună într-o sumă de gestualităţi tardive care plutesc în aer, într-o colonie de umbre purtate care dispar la prima atingere. Nu e mult pînă cînd totul va încăpea în ecoul recurent al unui singur cuvînt, în căuşul unei singure tăceri vesperale…
+ There are no comments
Add yours