Limbajul trebuie esenţializat pînă cînd spaţiul şi timpul realităţii se curbează după forţa lui expresivă, pînă cînd realul devine o expresie a limbajului. Realitatea este limbajul imaginat a ceea ce credem că poate fi. Limbajul idealizează prin semnificare, el poate evolua frastic chiar şi în afara realului, se poate dispensa de el, evoluînd în solipsism. După cum poate să se autosemnifice, devenind unul autoscopic. El începe să vorbească în gol. Limbajul, prin simpla rostire sau scriere, îşi poate crea conţinutul obiectual extras din subiectivitatea reprezentărilor exprimate. Interogat prin intermediul limbajului, nimic nu mai are acelaşi sens. Doar tăcerea mai poate oferi o şansă. De fapt, primul cuvînt nu a avut nici o referenţialitate, el a fost rostit doar în hăul chiasmatic al propriei eufonii. Prin limbaj, omul termină ceea ce a început divinitatea. Termină alfabetul existenţei, pronunţă ultimul cuvînt. Adevărata cădere a avut loc din nemărginirea tăcerii în abisalitatea simbolică a limbajului. Dacă am denumi totul cu alte cuvinte, am trăi într-o altă realitate, într-o altă perspectivă experienţială. Oricît am încerca să surprindem realitatea, ea e întotdeauna în alte cuvinte. De fapt, realitatea este tot ceea ce încape în racursiul cuvintelor, în jocul lor semantic. „Printr-o reprezentare a folosirii cuvintelor noastre într-o lumină simplificatoare, care deformează, iau naştere un mare număr de probleme filosofice” (L. Wittgenstein).
*
Simplitatea poetică nu poate veni decît dintr-un sediment cultural complex, sprijinit de un talent pe măsură. Simplitatea expresivă a poetizării este fecundă doar dacă vizează scintilaţia unor sensuri profunde, dacă deschide imaginarului, în cuvinte puţine, noi semnificaţii, şi nu dacă mimează totul într-o indigenţă lexicală şi imaginară dezarmantă. Dar aceeaşi adîncime simbolică se poate obţine şi cu un limbaj mai complex, călcînd semantic pe toată claviatura lexicală, provocînd limitele exprimării, ale semiozei. Căci şi în scris pot exista spontaneităţi atent aranjate şi simplităţi îndelung gîndite.
Limbajul poetic poate spune orice şi oricum cu condiţia de a face din orice poezie.
Poezia se joacă cu propriile posibilităţi ale limbajului. În poezie, fiecare cuvînt este un limbaj sermonizant. Poezia este o altă limbă, una extrasă din nectarul cuvintelor. Ea se lasă din cînd în cînd scrisă, trebuind cucerită cu forţa diafană a neputinţei, cu tragismul blînd al nepăsării. Poezia nu poate fi cucerită decît abandonîndu-i-te total, lăsîndu-te purtat prin fascinaţia propriilor cuvinte. Ea nu poate fi scrisă prin invocaţii şi extorsiuni, nu poate fi brutalizată, nici agresată liricoid. Poezia se cucereşte doar în măsura în care ştii să i te abandonezi în… cuvinte. Orice poem scris este minimul a ceea ce este poezia. Doar în poezie poţi spune aproape totul cu puţinătatea unor cuvinte. Poezia totalăexistă doar în idealităţile intangibile. Perfecţiunea unui poem stă în ne-desăvîrşirea lui, în ceea ce spune, dar mai ales în ceea ce nu spune, în ceea ce sugerează. Din cînd în cînd, poezia ne permite să poematizăm pe cheltuiala sa… Poezia este umbra crepusculară a timpului pe care încercăm să o umplem cu ecoul unor lexeme. Ea este zăcămîntul aurifer din adîncul fiinţei care, printr-un miracol, poate ieşi la suprafaţa cuvintelor. Poeţii adevăraţi lucrează profesional cu muzele, fiind, într-o anumită măsură, angajaţii cu jumătate de normă ai acestora. Poezia – un mod unic de a coborî în noi înşine pe scara de urgenţă a cuvintelor.
Contrar tuturor inepţiilor şi a balivernelor puse pe seama fenomenalităţii ei, poezia trebuie şi gîndită, ea nu poate fi doar însăilată în marginea unei prezumtive inspiraţii pure, a unui letrism fastidios, a logoreei sentimentaloide, a potrivirii anacreontice a cuvintelor pe hîrtie pînă… ce din coadă au să sune. Inspiraţia nu este decît forma poematică în care se manifestă gîndirea. Gîndirea este propria ei poezie. După cum poezia duce gîndirea în propria ei sărbătoare inspiraţională. „Poate că, în viitor, gîndirea va trebui mai întîi să-i deschidă poeziei spaţiul de joc al timpului, pentru ca prin cuvîntul poetic să se nască din nou o lume a cuvîntului” (M. Heidegger).
*
Pentru a-şi putea exersa potenţele, gîndirea trebuie să scape de cîteva capcane pe care şi le pune singură, să se debaraseze de absolutul definiţiilor care o anchilozează, de jargonul cu iz sepulcral. Gîndirea e liberă doar cînd se aproximează pe ea însăşi, cînd scapă de obsesia absolutizării, cînd devine un exerciţiu de o inutilitate copleşitoare. Nu există stare mai plăcută decît aceea de a gîndi în gol. Trebuie să te laşi doar ademenit de gîndurile rebele, de contemplarea fără nici un scop, de fuga ideilor introspective ce patinează în gînd. Căzutul pe gînduri – singura profesiune în care ar trebui, francamente, să ne exersăm zădărnicia. Căci „gîndirea este singura activitate care, pentru a se exercita, nu are nevoie decît de ea însăşi” (H. Arendt).
+ There are no comments
Add yours