Doar cînd ai totul te poţi comporta ca şi cînd nu ai avea nimic. Reciproca e mai greu de realizat, deşi încercări există… Mulţi oameni produc mult mai puţin decît cheltuieşte societatea cu susţinerea existenţei lor. Cu neghiobii, cheltuielile sînt duble. Ca atare, multe existenţe sînt falimentare, funcţionează doar în deficit, îndatorîndu-se peste posibilităţile proprii. Destui nu îşi justifică nici investiţia actului creaţional, la care sînt mereu restanţieri. Alţii sînt gata să-şi transfere şomajul existenţial în lumea de dincolo, sperînd să fie plătiţi în avans pentru somnul de veci.
*
Unde să cauţi fericirea între atîtea contrarietăţi ale trăirii, în care unele idealităţi le anulează pe altele? Între ego şi alter nu se pot naşte decît tensiuni care, de cele mai multe ori, vin în flagrantă contradicţie. Nemaivorbind că unele vicii pot potenţa fericirea, pe cînd unele virtuţi o pot diminua. Fericit este cel care, oricît de puţin ar avea, crede că are destul. Căci se nefericeşte inutil cel care îşi creşte necesităţile peste puterea de a le putea satisface. Chiar şi în ceea ce priveşte adeverirea unui mod endostatic şi exostatic de a fi trebuie să se aibă o limită a rezonabilităţii. Uneori, contează nu doar cît de mare e bucuria realizării unui ideal, ci, mai ales, cît de mare ar fi tristeţea şi angoasa nerealizării lui. Preocuparea de a căuta fericirea este mult mai obositoare decît detaşarea faţă de nefericire. Cum poţi fi fericit de unul singur, dar în contiguitatea celorlalţi? De fapt, cum poţi fi fericit din postura de om? „Omul fericit: un ideal de turmă” (F. Nietzsche).
*
Primul film pe care l-am văzut, în satul copilăriei mele, se numea Genoveva de Brabant. Vestea sosirii maşinii cu aparatul cinematografic, la căminul cultural, a cuprins tot satul. Toţi copiii fremătau de nerăbdare să vadă nu doar filmul, ci şi magia prin care se proiectează acesta pe ecran. Nerăbdare care m-a cuprins şi pe mine, deşi era cît pe ce, din motive strict pecuniare, să îl ratez.
Filmul costa un leu şi douăzeci şi cinci de bani, ca atare i-am spus bunicii paterne despre ce este vorba, convingînd-o că ni s-a recomandat de la şcoală să-l vedem, în final solicitîndu-i suma necesară. Dincolo de faptul că ea credea că filmul nu putea fi decît lucrul necuratului, cu care nu prea era de acord, încercînd chiar să mă convingă să nu îl văd, nu mică mi-a fost mirarea cînd mi-a spus că, din păcate, nu are decît un singur leu, ca atare nu are ce face, banii fiind o raritate în casa noastră. Disperat la gîndul că nu voi putea merge la film, am început să scotocesc nerăbdător prin casă după o monedă de douăzeci şi cinci de bani. Acţiune care, pe cît era de exasperată, pe atît s-a dovedit de zadarnică. Văzîndu-mă atît de abătut, bunica a venit în cele din urmă cu o soluţie salvatoare: îmi dă leul şi un ou pe care urma să îl vînd la magazinul sătesc, făcînd rost de diferenţa necesară. Aşa că, bucuros nevoie mare, cu un leu într-un buzunar şi cu oul în celălalt, am alergat sprinten la magazin.
Nici aici nu am fost lipsit total de emoţii, pentru că oul trebuia trecut printr-o măsură metalică, iar dacă intra prin ea, costa doar cincisprezece bani, dacă nu intra, costa douăzeci şi cinci. Inspirată, bunica a ales un ou mai mare, aşa că am putut face schimbul salvator. Datorită acelui ou cu rol de monedă forte am putut să văd primul film din viaţa mea, întîmplare a cărei rememorare mă umple de reverie şi astăzi…
*
Nu există specie mai detestabilă decît cea a oamenilor „providenţiali”, a celor care ştiu exact cum merge lumea, astrele, universul, îi prevăd destinul pînă şi lui Dumnezeu. Ştiu totul în afară de un singur lucru: cîte ceva despre ei înşişi, despre limitele propriei cogniţii. Căci îţi trebuie un dram de înţelepciune pentru a-ţi putea recunoaşte prăpastiile ignoranţei, dimensiunea vidului interior. Numai că providenţialii nu practică dubitativitatea sapienţială. Ei ştiu doar că ştiu. Căci faptul de a se preface că ştiu e mai important decît ştiutul pur şi simplu. Sintagma „nu ştiu” e pe cale de dispariţie din uzualitatea limbajului. În mod ciudat, toţi ştiu. Şi nu doar că ştiu, ci ştiu în mod absolut. Prefăcătoria bate veridicitatea, falsul discreditează orice formă de adevăr. Iar cînd te gîndeşti că Pămîntul a fost creat doar ca să poată nişte despoţi sceleraţi să-şi manifeste nebunia puterii, te cuprinde o jale cosmică. Religiile şi umanismul se pare că au eşuat total din moment ce umanitatea mai produce încă şi acceptă dictatori psihopaţi şi criminali care pun lumea în pericol. Trăim cu un picior în postumanitate, într-o lume în care nici apocalipsa nu mai are nici un rost.
+ There are no comments
Add yours