Texte de trecut (in)existența

Admiraţia pentru cei mai buni şi mai merituoşi a devenit un sentiment de rezervă, arareori folosit în împrejurările sociale. Într-o naivitate schizoidă, fiecare se crede mai bun decît ceilalţi, fiind gata să sacrifice lumea pentru a postula această sminteală. Ura celorlalţi, pe criterii de neputinţă, e cea mai bună oglindă a propriei valori. Cu atîtea rezerve de indiferenţă, invidie şi ură, e tot mai greu de practicat exerciţiul propedeutic al unei minime admiraţii. Cîtă admiraţie, atîta ură învinsă. Toţi se bat în piept cu valorile pe care nu le înţeleg, după care cad, prăbuşiţi, în abisul admiraţiei de sine. Cînd e vorba de ceilalţi, cu o remarcă a lui Nietzsche: „Sîntem greoi cu admiraţia”…

Cel mai mare defect al vieţii devine necontenita ei apetenţă de perfecţiune, faptul de a o proiecta pe cea mai înaltă coordonată existenţială. Viaţa e posibilă doar în registrul nedesăvîrşirii, în cel al adaptabilităţii şi reglării continue a datelor sale intrinseci. Normalitatea ei constă chiar în propria imperfecţiune. Nu e posibilă o viaţă perfectă într-o lume imperfectă. Perfecţiunea lumii şi a vieţii ar fi un dezastru. Nici chiar Dumnezeu nu şi-a propus o lume impecabilă, ci doar una perfectibilă. Căci „materia artei de a trăi este viaţa fiecăruia” (Epictet).

Faptul de a respecta milimetric cuvîntul dat este o probă fatală pentru majoritatea oamenilor. Prea multa vorbărie argumentativă nu se pliază pe nici o realitate, rămînînd insensibilă la imperativele oricărui angajament experienţial. Orice promisiune se încarcă cu relativismul propriei inconsistenţe, cu aproximaţia propriei formulări. Cuvîntul dat a devenit doar o monedă calpă cu care mulţi îşi trafichează relativismul şi inconsistenţa, contingenţa oricărei făgăduinţe. „Ar trebui inventate examene şi pentru puterea de a te ţine de cuvînt” (F. Nietzsche).

Trebuie învăţat mult pentru a înţelege puţin. După cum, în sens contrar, trebuie învăţat puţin pentru a crede că înţelegi mult. Ştim tot mai multe despre faptul că nu ştim nimic. Tot ceea ce nu ştim este exact, tot ceea ce ştim este aproximativ. Cînd credem că ştim totul, de fapt, nu prea ştim nimic. Efectivitatea acestui nimic conclusiv necesită travaliul întregului parcurs euristic. Toate marile descoperiri umane sînt mici dedesubturi ale naturii. Noi încercăm să ştim ceea ce natura a uitat. Probabil se va afla cîndva că neînţeleasa complexitate a lumii stă, de fapt, în simplitatea sa dezarmantă, că tot progresul cognitiv este o imensă butaforie. Se va afla cu o imensă stupoare că nu sîntem decît fiii privilegiaţi ai Erorii. Că toată viaţa am turnat iluzii peste cărbunii încinşi ai eşecului… non ridere, non lugere…

Aflu, de la un filosof petulant, un eseist şi un critic de idei total atipic pentru mediul nostru literar – mediu sărac în hermeneutica ideilor – că, în scris, încerc să mă mişc, în anumite date, între Sf. Augustin şi limbajul veninos al lui Cioran. Deşi nu mi-am propus în mod expres acest lucru, raportarea la cele două repere filosofice, esenţiale în dimensiunea apofantică a admiraţiei mele, are un anumit temei, căci ani de zile m-am ocupat de opera lor. De unul m-am lăsat cucerit doctoral, de altul sedus cogitativ, dar ferindu-mă să cad în captivitatea lor ideatică şi stilistică. M-am lăsat doar ademenit de două forme antinomice extreme de a înţelege lumea şi divinitatea: una – căutînd-o cu disperare creştină, cealaltă – anulînd-o cu avînt nihilist. Elementele oricărei comparativităţi pot fi benefice şi stimulante doar prin trăsăturile diferenţiative. Oricum, în scris, încerc să semăn doar cu mine însumi, să semăn cu propria neasemănare.

Să cauţi cu obstinaţie o identitate proprie într-o lume a non-identităţii şi a generalizării sufocante pare a fi un exerciţiu steril de egofilie. Căci majoritatea e cea care dictează în mare măsură geografia comportamentului personal, evadarea totală din înregimentările ei poate duce la pierzanie. Te poţi realiza doar într-un context social, de ratat, însă, te poţi rata şi singur. Uneori, ajuns la limită, nu mai poţi pune între tine şi lume decît un imens sentiment de mizantropie. Simţi că nu te mai poţi apăra decît apelînd la instinctele primare, îmbrăcînd temporar postura de ne-om. Pentru a putea rezista, trebuie să decazi la nivelul decăderii generale. Excepţiile sînt tiranizate cu o plăcere sadică. Se glorifică inferiorul şi se urgiseşte superioritatea, sacrificînd totul pe altarul încăpător al imbecilităţii. În faţa acestei cascade a imposturii nu se mai poate interpune decît o necurmată silă şi un „nihilism obosit”.