Ar putea exista un singur mod de a accepta mai uşor fatalitatea absurdă a morţii – dacă s-ar sfîrşi şi lumea odată cu noi, într-o confraternitate absolută. Dar faptul că noi murim şi lumea continuă netulburată să existe, ca şi cum n-am conta individual nici măcar cît un fir de praf, acest aspect este inacceptabil pentru conştiinţa umană. Ar trebui să ne aruncăm în neant cu lumea legată de gît, să punem mînă de la mînă de-o apocalipsă. Să provocăm mult clamata viaţă de apoi chiar în limitele vieţii de acum. Să năruim cerul peste neputinţele noastre de a nu însemna ceva mai mult decît nimicul nimicului. Oricum, lumea nu poate sfîrşi decît ceea ce a început. „Ca să existe un început, a fost creat omul” (Sf. Augustin). Acesta rămîne şi singura garanţie a sfîrşitului.
*
În anumite situaţii limită, parcă nu noi alegem, ci alegerea ne alege pe noi, forţînd cadrele întîmplării. Ea trece ca un val peste incapacitatea noastră de a decide, punîndu-ne în strania situaţie de a urma orbeşte drumul hazardului. Cu trecerea timpului, prezentul normalizează cele mai hazardate alegeri făcute cîndva, aşezîndu-le comod în albia dezirabilă a unei amor fati.
Motiv pentru care am repeta cu exactitate stranietatea şi inconştienţa acelei întîmplări, dacă am fi puşi în situaţia de a o lua de la capăt. Ne acomodăm existenţial cu tot ceea ce nu putem decide, acceptăm senini de-ne-înţelesul sorţii, fiind convinşi că doar în acest mod viaţa este posibilă. A citi existenţa doar cu dioptriile realităţii, a recita pe de rost partitura ei cotidiană, a-i pune în cîrcă reuşite care o desfigurează, a o angaja în marile bătălii ale nimicniciei, a o face preş în faţa necesităţii – iată, oricîte alegeri ale alegerilor am face, o viaţă orfană de ea însăşi. Tot aşteptînd să vină Viaţa, constatăm cu disperare că, de fapt, ea trece ca un fîlfîit de aripă care se zbate în colivia exiguă a timpului. Aşteptînd tot felul de întîmplări definitorii care să ne deschidă aripile destinului, uităm că micile însemne care ne trasează trecerea tocmai au fost obliterate de paşii răsfiraţi care încotro. Aşteptăm nedumeriţi idealitatea vieţii pînă ne trezim cu realitatea morţii în braţe. Viaţa este o iluzie niciodată epuizată, un vis căreia realitatea morţii îi pune punct. Viaţa este doar prilejul unic de a avea de unde muri. Paradoxul face ca să nu ne putem plînge de existenţă decît din interiorul ei. Nu ştim cum este în afara existenţei, deşi am fost inexistenţă şi încă vom mai fi. Existenţa este mult prea scurtă pentru a înţelege imensitatea inexistenţei. Pentru aceasta, ne-ar trebui o existenţă egală cu inexistenţa.
Ajungem atît de greu ceva/cineva şi ne transformăm atît de uşor în nimic. Încercăm să (cu)prindem viaţa în absolutul cuvintelor, în abisul unor idei, în adîncul spaţio-temporalităţii. Încercăm să ne măsurăm cu ne-măsurabilul, cu limitele şi nelimitele temporalităţii, cu insondabilitatea transcendentului. Încercăm, cu fascinaţia tuturor neputinţelor, să fim zeii eterni ai unei Clipe.
*
Doar pe fondul Căderii ne putem asuma postura de creştini, doar prin intermediul asumpţiei ei putem prevesti timpul înălţării. În mod paradoxal, păcatul este primul pas făcut în interiorul credinţei, iar peccatum originale ne face a priori culpabili. „Cu cît te simţi mai păcătos, cu atît eşti mai creştin” (Novalis).
*
Cu timpul, toate se întorc împotriva noastră, chiar şi noi înşine ne devenim într-o oarecare măsură duşmani. Cei din jur devin o referinţă indezirabilă, pînă şi cerul pare că se uită strîmb la noi. (După o anumită vîrstă, nu doar prietenii, ci şi duşmanii ţi-i păstrezi tot mai greu). Şi cu toate acestea, din praful şi cenuşa atîtor anomalii, mai aşteptăm să răsară cîte o palidă tresărire de fericire, fie şi una obliterată… săracă cu duhul. În final, moartea ne autentifică certificatul de naştere. Este uimitor cum mai putem gîndi, înfăptui, trăi şi spera cînd ştim cu exactitate că adresa finală a oricărei vieţi este mormîntul. Faptul că putem totuşi continua să trăim după ce ştim cîtă moarte ne aşteaptă denotă o inconştienţă sublimă ori o strategie tanatologică de un pragmatism debordant. Dacă tot ne-am născut, să-i smulgem morţii cît mai multă viaţă, să-i alungăm clipa finală într-un orizont cît mai îndepărtat. Să-i eludăm consecinţele chiar prin invocarea detaşată a propriilor premise. Cît vorbim despre ea, moartea noastră nu există. Oricum, moartea ne va scrie biografia. În ceea ce îi priveşte pe ceilalţi, e bine să ne amintim de spusa lui M. Aurelius: „Nimeni nu este atît de norocos încît să nu aibă lîngă el, în clipa morţii, pe cîţiva care să salute cu bucurie tristul eveniment”.
+ There are no comments
Add yours