Pentru a filosofa trebuie să porneşti din adîncul înţelegător a tot ceea ce nu ştii. Filosofia surprinde cel mai bine ştiinţa a ceea ce nu ştii. Ea poate fi predată doar ca un mod particular de a gîndi filosofia, şi nu ca o sumă de idei şi noţiuni anchilozate în papagalisme academice – un fel de a trage cu tunul conceptual după muştele filosofice. Filosofia devine activă doar ca noeză alternativă, una care se interoghează pînă dă de filonul propriului adevăr. „Cine predă astăzi filosofie îi oferă celuilalt hrană nu pentru că îi place gustul ei, ci pentru a-i schimba gustul” (L. Wittgenstein). Nu poţi vorbi despre filosofie din orice pantofi (cu trimitere la acelaşi filosof). Căci forma acestora ar trebui să se adapteze la prea multe moduri de a filosofa cu picioarele… „Filosofiile preţuiesc cît preţuiesc şi filosofii. Cu cît omul este mai nobil, cu atît mai adevărată este şi filosofia sa” (A. Camus).
*
Sinteza dintre poezie şi filosofie mi se pare a fi cel mai înalt produs spiritual, pentru că îmbină emoţia cu raţiunea, sentimentele cu logica, face legătura directă dintre inimă şi creier, dintre concept şi metaforă. Ele se strunesc reciproc chiar cu propriile limite şi ne-limite. „Filosoful poet este un état de Créateur absolu”(Novalis). (Deşi aparent nefilosofică, poezia pe care am scris-o face parte integrantă din „filosofia”mea).
*
Genialitatea se naşte la limita patologicului, pe fondul ratării umanului. Genialitatea este cea mai înaltă formă de nebunie creativă. Aceasta nu duce la academie, ci, mai degrabă, la psihiatrie. Căci, cu adevărat, geniul nu se poate rata decît din idealităţile ultime, dintr-o perspectivă spirituală şi o implicare afectivă pe care umanul nu le mai poate cuprinde. Ea este sublimitatea eşecului uman, fundătura fascinantă a posibilităţilor sale absolute. Apogeul oricărei creaţii nu poate fi atins decît în nebunie. Căci doar din abisul ei simpatetic mai poate răsări o fărîmă de originalitate. Genialitatea anulează orice îndemînare, chiar şi anumite forme de talent. Genialitatea este indefinibilitatea pusă misterios la lucru. „Geniul nu este predat de nici o ştiinţă şi nu poate fi învăţat prin sîrguinţă” (I. Kant).
*
„Cum explicăm cuiva ce înseamnă «a înţelege muzica»?” (L. Wittgenstein). Poate că muzica este doar o aprofundată neînţelegere, o aproximare a trăirilor pe care le putem ordona melodic, umplînd golurile existenţei cu sonuri şi armonii. Înţelegerea muzicii este dată parţial de portativul trăirilor induse. Cine explică muzica, o ratează parţial. Muzica este un fel de mers cînd nu ştii încotro s-o apuci, sau o feerică alunecare în imponderabil. Ea ne transferă temporar într-un miracol fonic.
*
Cred doar în gîndirea care are talent, şi nu în talentul care se dă drept gîndire. După cum mă atrage gîndirea sintetică, nu cea acumulativă. Mă reazem de alte gîndiri pînă trec prăpastia excogitaţiunilor mele. După care bat liber cîmpii propriilor dubitaţiuni şi interogaţii pînă dau de alte prăpastii interioare. De fapt, nu fac altceva decît să încerc să ştiu cît nu ştiu, gîndind în marginea gîndirii. Gîndirea este „grea” tocmai pentru că o exersăm cînd nu facem nimic. Ea rămîne folositoare chiar şi atunci cînd nu rezolvă ceva, funcţionînd din plin doar cînd stăm. A gîndi chiar şi în mod neadecvat înseamnă tot a gîndi. Gîndirea îşi poate potenţa valenţele chiar şi prin eroare. A gîndi înseamnă a forţa toate limitele afirmaţiei şi ale negaţiei. În orice facere, rezultat al lui homo faber, se înmormîntează un mod de a gîndi. Gîndirea este nebunia faptului de a fi, ultima redută spectaculoasă a slăbiciunii umane. Gîndim pe fondul a tot ceea ce nu putem fi, filosofăm pe marginea unei neputinţe personalizate. „A filosofa trebuie să fie un mod propriu de a gîndi” (Novalis).
*
Timpul este clipa făcută la pas, eternitatea – pasul făcut în afara timpului. Eternitatea nu este decît timpul vărsat în propriul gol. Cînd reuşim să păşim temporal îmbinăm o clipă timpul cu eternitatea. Pragul eternităţii este clipa, cea care prefaţează totul tocmai pentru că, de facto, nu reţine nimic. Timpul măsoară facerea şi des-facerea existenţei din şi în nimic, anulîndu-se în propria-i concomitenţă. Cum putem gîndi fenomenalitatea timpului chiar în momentul în care el ne scade clipele, cum putem să ne raportăm la fluiditatea sa irepresibilă? Noi putem gîndi timpul doar pe cheltuiala noastră, blocîndu-ne într-un impas temporal din care nu putem ieşi. Timpul, „ieşit din ceva ce nu există încă, trece prin ceva care este lipsit de durată şi se îndreaptă spre ceva care deja nu mai există” (Sf. Augustin). Nu degeaba spunea Cioran, referitor la problema timpului: „Sfîntul Augustin avea dreptate să atace o asemenea temă adresîndu-se direct lui Dumnezeu: cu cine altul s-o discute?”.
+ There are no comments
Add yours