Scrisul – cea mai fascinantă facere din nimic. Fiecare cuvînt poate face o lume, chiar din nimicul ei prezumtiv… Să scrii ca şi cum ai ara cerul, ca şi cum ai însămînţa norii. Să scrii cu acele cuvinte care pot germina în lumina amiezii, pot rodi chiar şi în nopţile cele mai secetoase.
Să scrii cu o mînă crescută din negurile care nu pot purta nici un nume. Să scrii cu toate absenţele care te adeveresc, cu tot golul pe care poţi să-l umpli. Să scrii pînă ce în urma ta vor rămîne doar oasele unor cuvinte… Scrisul meu este în bună măsură unul reactiv, fiind un răspuns repulsivla provocările care îmi deturnează şi dezechilibrează fiinţa, la non-sensul şi absurditatea care îmi dau necontenit tîrcoale. Neputîndu-mă reconcilia cu asemenea determinări repugnante, mă arunc conştient/inconştient în hăul purificator al paginii albe, din al cărei athanor sper să răsară un alt eu şi o altă alteritate… Scrisul meu intră uneori în coliziune cu viaţa, aceste îndeletniciri devenind doar două nonsensuri care se exclud. Căci viaţa nu mai încape în scris, iar scrisul se îndepărtează tot mai mult de viaţă, mimînd autonomia. Acestea par două răzvrătiri care se caută în negura indefinibilului, pentru a se denomina reciproc chiar cu ceea ce le lipsesc. Scrisul m-a ajutat şi mă ajută să-mi valorific toate obsesiile, eşecurile şi neîmplinirile. Prin el, am încercat să-mi imaginez ceea ce nu am putut fi. Finalmente, nu sînt decît suma nerealizărilor mele.
În toate aceste „însămînţări literare” pe care le fac mai mult pe ogorul imaginarului, nu mă aştept decît să răsară din cînd în cînd cîte ceva care să reţină o privire rătăcită. Cît despre vreo recoltă, doar vremurile poetice vor decide. Căci… „Spiritul este întotdeauna poetic” (Novalis).
*
Heraclitian vorbind, noi nu ne scăldăm de două ori în apele aceleiaşi realităţi. De fapt, nu ne prea scăldăm niciodată, pentru simplul motiv că realitatea, „marea antrepriză”, cu o formulă kierkegaardiană, este mai mult o prelungire a imaginarului, în ale cărui valuri ea se poate doar reflecta.
Doar chipurile noastre plutesc o vreme la suprafaţa realităţii, într-o curgere paralelă cu ea însăşi. Viaţa este doar o scurtă scaldă imaginară dinaintea realităţii învolburate a morţii, eşecul spectaculos al unui miracol, luxul inutil al devenirii. Apărută din nimic, ea vrea să cuprindă totul. Supusă irefragabil efemerităţii, ea vrea să îmbrăţişeze eternitatea. Legată organic de pămînt, ea vrea să invadeze cerul. Pornită din hazardul unei posibilităţi, ea vrea să fie propria im-posibilitate. Pare paradoxal că putem alege orice în legătură cu viaţa, mai puţin viaţa însăşi. Faptul că nu noi ne-am ales viaţa, ci ea ne-a ales pe noi, aruncîndu-ne în labirintul existării, o încarcă cu un dramatism aprioric. Întîmplarea că am apărut în lume fără nici un merit o plătim cu pedeapsa de a muri fără nici un sens. Viaţa are o singură variantă, moartea – o mulţime. Nu există mister mai mare decît viaţa şi absurditate mai mare decît moartea. Chiar şi dacă se moare de rîs, la propriu, moartea rămîne tot cel mai tragic moment, fiind nonsensul absolut al vieţii.
Iar constatarea că ultima opţiune a vieţii este moartea o aruncă total în inconceptibil. Moartea este intimitatea absolută a eului, saltul abisal în nimicul care ne-a expulzat vremelnic în existenţă. Totuşi, cum reuşim dintr-o viaţă atît de scurtă să murim pentru totdeauna?
*
De cînd e lumea, cunoştinţele cele mai diverse s-au transmis de la cei care ştiu la cei care nu ştiu, dar sînt dornici să înveţe – de la maestru la discipol. După cum orice discipol trebuie să-şi depăşească maestrul, pentru ca, în final, acesta să (mai) poată învăţa cîte ceva de la discipol. Astăzi, în mod paradoxal, unele cunoştinţe se transmit ex cathedra de la cei care nu ştiu nimic la cei care mai ştiu cîte ceva. Nemaivorbind că fiecare a devenit o agenţie de informaţii inutile în contextul tehnologic actual. Tot mai mulţi habarnişti îi învaţă, sever, pe alţii cum să reuşească în viaţă, cum să fie fericiţi cu metodă, le desluşesc misterele lumii. Aceşti antrenori de reuşită şi destin sînt gata să transfere pe oricine în paradisul vorbelor lor deşarte. Faptul că mulţi îi învaţă pe alţii ceea ce nici ei nu ştiu ar fi de un haz nebun dacă nu ar fi total tragic. Proştii îi deşteaptă pe înţelepţi. Unele prostii necesită acelaşi efort ca actele inteligente. Doar finalitatea lor face diferenţa. Toţi proştii se ratează cu convingerea că sînt deştepţi fără noroc. Faptul că observăm prostia altora nu ne face automat înţelepţi. Înţelepţi sîntem cînd o observăm şi pe a noastră, cînd putem face şi prostii inteligente. „Dacă oamenii nu ar face uneori prostii, nu s-ar produce absolut nimic inteligent” (L. Wittgenstein).
+ There are no comments
Add yours