În vara lui 1989, într-o zi de august, pe când se desfășura Festivalul folcloric de la Stoiceni, am participat la o interesantă discuție cu Ioan Alexandru, într-un context amical ce ne adunase laolaltă pe câțiva prieteni. Era o sărbătoare câmpenească, desfășurată în fiecare an în luna august. Poetul lansase cu o zi înainte, la Târgu Lăpuș, cartea „Imnele Moldovei”, în prezența primarului de atunci, Petru Terșanschi, și a câtorva activiști locali și județeni, într-o atmosferă festivă și cumva oficioasă, cum se petreceau pe atunci evenimentele culturale.
Venea încă destul de des la Rohia și ne era familiar nouă, profesorilor de literatură care-i cunoșteam cărțile, stilul și prezența, la „casa poetului”, unde am desfășurat chiar ședințe ale Cenaclului ASTRA împreună cu poetul și cu prezența inclusiv a lui N. Steinhardt. A plâns pe scenă la lansarea cărții sale, vorbind de Basarabia, de Prut, de Nistru, de frații înstrăinați de acolo, de țara-mamă. Ne-a emoționat pe toți din sală și ne-a uimit limbajul său, îndrăzneț pentru acea vreme, despre frați, despre vitregiile istoriei, despre țara-mamă etc. A doua zi, duminică, se desfășura Festivalul folcloric la Stoiceni, iarăși cu protipendada locală și județeană, dar și cu cetățenii zonei, care se destindeau la iarbă verde cu prieteni și cu familiile lor.
În seara aceea de august, era 23 sau 24 august, am fost invitați la Casa Botiș, prieten bun și fost coleg de liceu și de facultate cu soțul meu, profesorul Ioan Filip. Augustin Botiș, născut în Stoiceni, avea să devină senator după 1989. Ne-a invitat să petrecem câteva momente într-un cerc de prieteni, acasă la el, sub bolta de viță din fața casei părintești, în răcoarea serii de august, și am acceptat. De fapt, pentru asta am și mers la Stoiceni și am urcat la casa părintească a lui Gusti, unde el ne invita adesea, de Crăciun sau cu alte ocazii, când mai trăia mama lui. Și noi, de asemenea, îl pofteam la noi. Iubea prietenii, atmosfera colocvială, tumultul care se crea când exprimam diferite opinii. Era sincer, spontan și comunicativ, cum era și soțul meu, era între ei o legătură cumva fraternă. L-am prețuit mult pe Botiș, chiar dacă ne și contraziceam uneori. Era cu Cica, a doua lui soție, și cu fetița lor, Miruna. Se aflau acolo profesorul Latiș și un activist județean, un tip de treabă, Vasile Gaftone. Fusese câteva momente și Petre Tomoiagă, un șef silvic, nu știu ce funcție avea, dar era foarte autoritar, foarte dispus la distracții, dar și foarte dur cumva, voia să domine atmosfera oriunde se afla. Era și un inspector de la învățământ, domnul Doniga, cu care, mai târziu, am devenit colegă de inspectorat. Dar ei doi, Doniga și Tomoiagă, au plecat mai devreme, Mai era Ulvine, soția poetului, și Grigore Leșe, încă tânăr cântăreț, fără notorietatea sa de mai târziu. Între Ioan Alexandru și Vasile Gaftone a apărut, din senin, o dispută vehementă și nervoasă din partea lui Alexandru, care l-a supărat pe Gaftone, încercând cumva să-l pună la punct, să-l domine, știind probabil cine e și având el, poetul, o pornire împotriva a tot ce era de la PCR. Nu avea dreptate poetul. Gaftone era totuși un tip școlit, un om delicat și cu mult bun simț, de aceea îl și invitase Botiș, el fiind foarte selectiv în ceea ce privește prietenii. Gaftone s-a retras după vreun sfert de oră, cumva discret, ca să nu dea impresia că se retrage tocmai din pricina contrazicerii sale cu poetul.
Între timp, jos, pe platou, mulțimea continua distracția cu muzică, discuții, mici și grătare, cu soliști populari ce cântau pe scenă etc. Casa lui Botiș se afla sus, pe pantă, înconjurată de o livadă, iar în spate, la nord, și de pădure, în față, bolta de viță-de-vie sub care era întinsă masa unde ne aflam. Am rămas noi, profesorii, Gusti Botiș, Vasile Latiș, Ioan Filip, soțul meu, Ulvine și eu. Grigore Leșe ne cânta din piesele lui, iar Ulvine își exprima admirația pentru talentul său extraordinar. Cred că a rămas și Melania Botiș apropiată, mezalianță viitorului senator. Ioan Alexandru aborda și dezvolta precepte biblice nou-testamentare și pleda patetic pentru fiecare aserțiune. Astfel a venit în discuție dictonul „Întoarce și celălalt obraz”, atunci când cineva ți-a dăunat în vreun fel, ți-a greșit, te-a lezat sau te-a prejudiciat cu ceva. Eu am exprimat atunci, poate, din și cu naivitate, nedumerirea și dezacordul meu, spunând că este prea mult ca, după lezare, să te expui în continuare prejudicierii și ofensei… Că este destul prima suferință, prima rănire, de ce să mai oferi făptașului prilejul unei a doua lezări – ceea ce ar fi o naivitate, o eroare din partea oricui. Nu s-a supărat, dar a fost pentru poet prilejul unei lungi și patetice pledoarii.
Argumentul meu a fost că niciodată nu-l voi vindeca pe înfăptuitorul unor astfel de fapte de răul din el oferindu-i un nou prilej de ofensă sau batjocură. Nu e posibil, iar Ioan Alexandru a pledat îndelung în favoarea recomandării inițiale – „Să întorci și celălalt obraz!”
Mi se părea că am în față un pastor, un apostol, un poet patetic, precum Goga, un retor precum N. Iorga sau un preot. Toți îl ascultam cu atenție. Poetul susținea cu pasiune, patetic, valabilitatea recomandării lui Isus: „Întoarce și celălalt obraz”. Pe atunci, doar eu, din contextul acela, fiind cea mai tânără, nu acceptam ideea, cu toată îndrumarea religioasă pe care, clandestin, o primisem în copilărie și, deși timidă de felul meu, am îndrăznit să-mi exprim îndoiala. Mai târziu am înțeles că în gestul recomandat de Isus, și de poet, se află o forță mai mare decât răzbunarea, anduranța, o forță care îl poate converti pe ticălos, pe mefient, pe cel dăunător și imperfect. Cu tot regimul dictatorial, căruia îi simțeam chingile mai ales în ceea ce privește libertatea de opinii și de exprimare, vedeam în Alexandru un poet profetic, de o îndrăzneală și de o forță uluitoare, căruia se părea că nimic nu-i stă în cale.
Cu o zi înainte vorbise astfel despre Basarabia și Bucovina rupte de țara-mamă, „de un sistem politic silnic și nedrept”, iar noi, în sală, tresăream de emoție la auzul cuvintelor lui aluzive și atât de îndrăznețe, riscante cumva pentru acea perioadă. După ce s-a mai calmat contextul, s-a discutat mai departe, tot poetul avea primatul, noi ne uitam la el cu admirație și-i sorbeam cuvintele. S-a discutat despre libertate, despre creație, despre personalitate și despre nevoia de libertate ca personalitatea să poată fi percepută, toate erau probleme sensibile, incidente cu climatul vremii.
La un moment dat se întețise seara, lumina devenea densă, cerul era invadat de stele, iar bolta de vie de deasupra noastră, prunii, merii și perii din preajmă își clătinau lin ramurile. Aerul era răcoros și bun, limpezea mințile de tumultul zilei. Nu departe se zărea prin lumina densă a amurgului un lan de porumb. Deodată, Alexandru ne-a numit pe câțiva de la masă, trei, eu, Filip, Latiș și ne-a invitat să-l urmăm, să ne îndepărtăm puțin de ceilalți, spunându-ne: „Dumneata, dumneata și dumneata, vă rog să veniți puțin cu mine”. Ne-am ridicat tăcuți și cumva curioși să vedem unde ne invită poetul. Ne-am deplasat ușor, tot discutând despre libertate, până spre marginea lanului de porumb ce se percepea în lumina serii, în largul grădinii. Călcam sfioși prin otava răcoroasă și moale a grădinii, poetul cu un pas înaintea noastră. Ajungând cam la vreo 30-40 de metri de grupul ce rămăsese la masă sub bolta de vie, în lumina electrică din fața casei, ne-am oprit lângă lan, iar Alexandru ni s-a adresat: „Dragii mei, știu că și voi simțiți tirania care ne apasă viețile, și lipsa de libertate, și sunteți împovărați de toate lipsurile ce le avem în biata noastră țară, dar, dragii mei, vreau să vă spun, ca să știți, că nu mai avem mult de îndurat. Bunul Dumnezeu se va îndura de noi și colo mai în toamnă, în iarnă, spre Sfintele sărbători, ne va scăpa, ne vom elibera… Tirania va cădea!”
Puteam să înțelegem acest mesaj secret spus nouă, celor trei, lângă lanul de porumb, în umbra serii de august, și ca o patetică figură poetică, ca un răspuns la interogațiile mute pe care mulți le purtau în mintea lor. Nu știam ce să credem. Toți am rămas cumva perplecși și de cuvintele auzite, și de îndrăzneala lor, și de modul în care poetul ni le-a comunicat, selectiv și imperativ cumva, invitându-ne de la masă: „Dumneata, dumneata, dumneata!”, după ce criterii. Toți ne-am reîntors la masă, călcând sfioși și tăcuți, alături de poet, prin otava moale, înrourată, cumva tulburați de mesajul pe care îl primisem. Niciunul dintre noi nu ar fi îndrăznit să-l transmită mai departe altcuiva. După circa o oră, ne-am retras, ne-am despărțit de poet și de gazda noastră, grupul s-a împrăștiat.
xxx
La întoarcerea de la Stoiceni, în mașină, numai noi doi, eu cu imaginația și presupunerile mele – ce mi se spunea că o luau mereu înainte –, i-am zis soțului meu: „Ce crezi că a vrut să ne spună acolo, lângă lanul de porumb? Că va cădea regimul?” „Ce să ne spună, visele lui de poet, ce altceva”, mi-a răspuns Ioan Filip, mereu circumspect, cuminte și atent cu vorbele lui, și temperând mereu elanul și anticipațiile mele. „E doar imaginația sa ardentă și visul de libertate”, a continuat el. Dar eu i-am răspuns: „Nu. Nu cred că e doar visul lui poetic. Cred că ne-a spus că la toamnă sau la iarnă va cădea dictatura. Eu asta am înțeles”. „Tu mereu o iei înainte, tu înțelegi ceea ce ai vrea tu, dar asta nu înseamnă deloc că el chiar asta ne-a spus”. „Ba da, eu cred că tocmai asta am auzit din gura lui”. Și apoi, amândoi tăcuți și cumva liniștiți, fiecare cu opiniile proprii, ne-am continuat drumul prin întunericul serii de august, timp de circa 20-30 de minute până acasă, în Târgu Lăpuș. Discuția noastră nu însemna deloc că Ioan Filip nu credea ceea ce credeam eu, doar că el afișa mereu atitudinea rezervată, tăcerea și discreția, expectativa.
Pe Ioan Alexandru l-am revăzut apoi, peste șase luni, la mijloc de februarie ʼ90, la Baia Mare, la o conferință în sala mică a Casei de Cultură, venind ca vicepreședinte al PNȚCD, împreună cu Liviu Petrina. Fusesem invitați. Într-adevăr, tirania a căzut în decembrie, așa cum ne avertizase poetul în august ʼ89, numai că nu a tras după sine și multe inerente metehne și comportamente, ce parcă s-au amplificat și mai mult după decembrie ʼ89. La Baia Mare, Alexandru a pledat la fel de patetic și de convins pentru recuperarea valorilor tradiționale în politică, în formațiunea la bordul căreia se afla, sperând la o reconstrucție a societății românești prin credință, cultură, tradiție. Într-adevăr, ceea ce ne spusese poetul în august fusese un vis de libertate și democrație, pe care căderea dictaturii ni l-a oferit ca pe un dar, numai că el presupunea și o altfel de luptă, un altfel de comportament politic și civic, pentru care nici societatea, în ansamblul ei, nici cei din politică, majoritatea, nu erau deloc pregătiți.
