Vineri, 31 martie 1989, pe la ora 14 și un sfert, poate 14 și jumătate, a sosit de la Liceu soțul meu, profesorul Ioan Filip. Eu și Remus sosiserăm mai devreme, locuiam la cinci-șapte minute de liceu. Mă aflam în bucătărie, pregăteam masa. El a venit cumva întunecat la față și foarte trist – eram oricum în doliu, murise mama lui, soacra mea și de doar cinci zile fusese înmormântarea. A traversat holul, s-a oprit în ușa de la bucătărie și, fără alte cuvinte, mi-a spus: „O să-ți dau o veste foarte tristă”. Toată ziua ne întâlnisem pe holurile liceului, prin săli de clasă, în sala profesorilor, sau în cabinetul lui și nu-mi spusese nimic. Ce aflase el și eu nu știam? S-a lăsat un moment de tăcere încremenită în care eu, foarte tulburată, nu puteam nici măcar să pun vreo întrebare. După câteva momente, acomodat de casă, a revenit. Eram șocată de cuvintele lui, era destul suferința recentă a familiei noastre pe care o înduram resemnați. Apoi a urmat: „Am pierdut pe cineva care îți era și ne era foarte drag!” Am înghețat, nu puteam rosti nimic – nu-mi imaginam pe cine. Instant mi-a fugit gândul la părinți… Eram toți sub umbra durerii de-a o fi pierdut pe mama noastră iubită. Cu greu, cu vocea tremurată, am întrebat: „Cine?” Cuvintele lui au căzut rece și dur, ca un tăiș: „A murit Steinhardt!” Tot astfel, cu câțiva ani înainte, să fi fost prin ʼ84-ʼ85, a venit într-o amiază cu soțul meu, care din ușă mi-a strigat: „Draga mea, îți aduc pe cineva foarte drag!” Cred că ei atunci complotaseră cumva. Vedeam că în spatele lui se afla un bărbat cam de aceeași înălțime, căruia eu nu-i vedeam fața. Dar când a făcut un pas în față, am văzut cine era și atunci am exclamat cu uimită bucurie: „Ce oaspete ales, ce bucurie, părinte, să veniți la noi!” Am petrecut momente minunate în câteva astfel de întâlniri, de neuitat.
Ultima convorbire telefonică a dragului nostru părinte – căci noi îi spuneam „părintele” – cu o persoană din Târgu Lăpuș, marți seara, înainte de-a pleca spre București, a fost cu fiul nostru, Remus. I-a spus că va lipsi o vreme, că pleacă la București, prin Baia Mare… Acolo a și murit. Cum băiatul, pe atunci de 16 ani, avea vocea de adolescent în schimbare, l-a confundat cu soțul meu, adresându-i-se cu „Domnule profesor”, iar el i-a răspuns: „Nu sunt domnul profesor, sunt Remus, fiul lui. Tati lipsește, e plecat la țară, se întoarce mai târziu…” „Mă bucur, tinere, să vorbesc cu dumneata”. I-a spus că va lipsi, că pleacă la București și că îl roagă pe domnul Filip să comunice asta unei persoane din Tg. Lăpuș…
Relația noastră cu iubitul monah părea cumva suspectă unora, circumspecți de meserie pe atunci. Era privit cu suspiciune când venea la noi, când urca scările și se întâlnea cu cineva, sau când era văzut prin oraș. Cum să fii prieten cu cineva care a făcut închisoare? Dar ce fel de închisoare!? Oamenii trăiau sub povara vremii și a mentalității că un intelectual de elită, închis pentru idei și lecturi, pentru prietenii alese, era suspect. Noroc că eu aveam din familie ceva experiență în acest sens. Tatăl meu avea și el asemenea prieteni, ce făcuseră ani de închisoare pentru credință, pentru concepții de viață, pentru origine nesănătoasă, pentru statut social și unii mulți ani de D.O. În zile de sărbătoare petrecea cu ei în lungi și discrete discuții, care ni se păreau pe cât de misterioase, pe atât de interesante. El spunea, când poposea la noi vreunul din preoții cu ani de pușcărie în CV-ul lor: „Câtă vreme nu faci niciun rău, să nu te temi de nimic și de nimeni în afară de Dumnezeu!”
Am simțit și am trăit stingerea dragului monah, strălucit eseist, ca pe-o lovitură extrem de dureroasă. Această pierdere era în mare măsură a noastră, pentru că realizasem calitatea excepțională pe care o întruchipa, că făcea parte din categoria persoanelor rarisime, iar noi nu ne sfiam să-l iubim, să-l apreciem și nu ne simțeam deloc culpabili să-l considerăm al nostru. Dimpotrivă. Când sosea presa literară, scânteiam de bucuria de a citi cu voce tare, duminica în bucătărie, la cafea, în revista „Steaua”, eseul eclatant al lui N. Steinhardt și de a comenta ideile și stilul viu, sugestiv. Ne bucura enorm acest exercițiu. Acolo, în pagini, îi găseam și pe Ioana Em. Petrescu, pe Ion Pop și pe Mircea Zaciu, pe iubiții noștri magiștrii clujeni. Steinhardt ne devenea și el magistru, căci cărțile și textele ne sunt mentori. Ne înseninase, ne bucurase și ne oferise în câteva întâlniri, acasă la noi, și în câteva acolo la Rohia, bucurii pe care nu le trăiești fără a avea anticipat un exercițiu intelectual, necesar pentru a degusta idei revelatoare și a fi gata să te nutrești cu ele. Am organizat, cu soțul meu, ședințe de cenaclu împreună cu Nicu Steinhardt și cu Ioan Alexandru, la Rohia. Ioachim, fiul poetului, ne-a cântat la flaut, încântându-ne. Au fost cu noi Ioan Alexandru, pictorul Leon Volovici, Ulvine – ce prezențe! Altădată, o ședință comună cu Cenaclul Nord, cu V.R. Ghenceanu, Al Cosmuța, Mihai Cupcea, Ion Bogdan; au fost, cred, și Ion Chiș Șter și cenacliștii din Târgu Lăpuș, elevi de-ai noștri, Ucu Dimofte, Liviu Șanta. Într-o duminică luminoasă de vară, cu niște prieteni, am ajuns la mănăstire după-masa, am mers anume să-l căutăm. Se afla în Biblioteca mănăstirii, pe care o amenaja. L-am găsit între teancuri înalte de cărți ce-i treceau de umeri. Era bucuros, căci lucra. Ne-a condus prin pădure, pe poteca spre Lighet, am vorbit, ne-am bucurat.
Altădată, se exprimase către soțul meu că ar dori DEX-ul pentru bibliotecă, ediția recent apărută, iar eu l-am cumpărat și i l-am dus. De îndată a vrut să-l achite. „Nu – e din partea noastră, am spus”. L-a luat și l-a sărutat. Ce ne oferise? Oh! Ceea ce în acea vreme nu puteai primi de la altcineva, de la nimeni – un model uman care trăia cu entuziasm cunoașterea, ideile, experiențele intelectuale, cum am văzut doar la preoți ce trăiau profund credința. Cunoaștere, frumusețea unui mod de-a fi, bucurii spirituale legate de cărți, de idei novatoare, de autori inspirați, de creații – conversații scânteietoare, comentarii vibrante despre cărți recente și autorii lor, bunăoară „Hermeneutica lui Mircea Eliade” de Adrian Marino. Un astfel de tonus, un stil asemănător mai percepusem și la alți câțiva intelectuali, ce frecventau casa în care eu mi-am petrecut anii de liceu, tot din cei „periculoși”, cu ani de închisoare la activ, pe care-i cunoscusem atunci. De aceea, sunt convinsă că în anii în care Steinhardt se afla la Jilava, în celula 34, unde ideile luceau în aer „ca tăișuri de Damasc”, fâlfâiau „ca mantăi purpurii la Curtea regelui Soare”, închisoarea plină de studenți, profesori, medici, avocați, filosofi, politicieni, chiar era o școală, o universitate, era un palat imperial. Acolo era frumusețea și noblețea, căci elitele autentice asta sunt.
Vestea stingerii sale ne-a răvășit, ne-a zguduit, ne-a amuțit. Dintr-odată, orizontul întreg s-a întunecat și mai tare, din ce era și așa destul de sumbru… Neuitate dialoguri, perpetuă amintire sclipitoarei sale personalități! Ne-a insuflat încredere, ne-a dat speranță, ne-a inspirat bucurie și tărie, ne-a confirmat nouă înșine. O scrisoare adusă de una din elevele mele prin care țineam legătura, îmi aprecia o lucrare despre Nichita Stănescu. Știa să ofere bucurie și cunoaștere, să iubească tot ce putea fi fărâmă de valoare. Stins în 30 martie 1989, duminică, 2 aprilie 1989, pe o vreme capricioasă și friguroasă ca istoria de atunci, a avut loc înmormântarea. Nu au acceptat să ne însoțească prietenii suspicioși, pe care i-am invitat să vină cu noi. Și în acest context funcționau frica, lașitatea sau poate doar comoditatea. Mulți care azi afirmă că l-au cunoscut, l-au iubit și l-au înțeles, evitau pe atunci întâlnirea cu o persoană ce făcuse pușcărie, cu umbra unui ascet sau intelectual monastic, pentru care credința creștină era grilă de existență. Trecea uneori ca-n vis, ca o umbră, pe străzile târgului nostru. Parcă nici nu dorea să fie văzut. Atent, nu vorbea cu oricine, știa că e urmărit de ochi invizibili. Multe rezerve fluturau prin târgul de provincie sub formă de îndoială, de neîncredere, de minimizare, specifice vremii. Oh, și erau în contrast flagrant cu farmecul intelectual al personalității monahului. Am propus Consiliului Local, Primăriei, ca numele Străzii ce duce pe Lighet spre Rohia să fie strada Nicolae Steinhardt. Pașii lui au călcat pe străzile și pe trotuarele acestui târg. El, călugărul, ascetul, monahul plin de har, de strălucire și spiritualitate, trecând prin aceste locuri le-a dat o mai adâncă înțelegere a credinței și culturii – dar parcă și azi există rețineri. Sau e doar ecoul celor de demult? Destul deceniul „obsedant” care i-a trimis în închisoare pe C. Noica, N. Steinhardt, Al. Paleologu, Marieta Anca (Sadova), înmormântată la Copalnic Mănăștur. Intelectuali și clerici, politicieni, magistrați și studenți au umplut pe atunci pușcăriile și au creat acolo atmosfera de grandoare intelectuală din Jurnalul fericirii. Căci numai elitele autentice aduc frumusețe, cunoaștere și emancipare lumii, dacă nu sunt interzise și marginalizate. Nicidecum așa-zisele „elite”, de circumstanță. Nicu Steinhardt a energizat și a luminat cu prezența sa aceste locuri nordice, silvestre, oferind modelul unei înțelegeri discrete, al unei enduranțe înțelepte și al unui spirit ales, arătând cât de grandioasă poate fi cultura luminată de credință. Toate acestea au făcut ca Mănăstirea Rohia să-i fie ocrotire și scut timp de circa 10 ani, spre câștigul spiritual imens al tuturor.
