Volumul liric al lui Vasile Hatos, Întâlniri cu Dumnezeu, editat la Editura Ecou Transilvan din Cluj-Napoca, reconfirmă o realitate tulburătoare din mai multe puncte de vedere – relația autorului de poezie cu transcendentul, fascinația Absolutului și, poate, și înfiorarea în fața instanței supreme. Vasile Hatos și-a lansat cartea în satul său natal, Gostila, răsfirat poetic pe văi și pe blânde coline transilvane.
M-am bucurat să merg la Gostila, acolo să văd un sat care nu-ți sare înainte pe șoseaua înspre Cluj, ci, ca multe altele în nordul și nord-estul transilvan, se întinde în lungul unei văi sau se așterne pe colinele ce o mărginesc, precum Pripasul lui Rebreanu, Hordoul lui Coșbuc. Cerelevanță au satele mai izolate? – extraordinară relevanță în lungul existenței și al istoriei noastre. Satele ascunse între dealuri, la oarecare depărtare de centrul comunal, urban, județean, sunt locuri mirabile unde Dumnezeu a coborât pe pământ în calea unora din locuitori. De-a lungul existenței milenare a poporului nostru, satele dintre dealuri și-au desfășurat viața, discret în ele însele, munca, credința, tradițiile, într-o anumită tihnă patriarhală, ferită de tulburările ce vin din lumea largă. Dar nu e doar atât. Pe lângă acest fapt, satele dintre dealuri au fost oaze de viață autentică, de tradiții făurite aici la vatră, în șezători și în clăci, și în ritualuri de sărbătoare, practicate, conservate, îmbogățite și transmise cu sfințenie de la o generație la alta. Căci casele țărănești, cu vatra, cu lavița și lăzile de zestre, cu paturile așternute fastuos de sărbători, cu lădoiul și icoanele, cu cergile, pernele și ștergarele, cu suluri de pânză țesute de mâinile îndemânatice și înșirate de-a lungul grinzii, cu icoane încununate cu ștergare frumos lucrate, au fost și toposuri de existență intensă, de hărnicie și de har, de credință și de spiritualitate arhaică, de bun-simț și de o rodnică educație riguroasă, care a făcut ca stilul de viață țărănesc să fie continuat în alte niveluri de trai, la oraș, în comunități urbane, în locuri de muncă industrializate, în instituții de cultură, universități, academii, instituții ale statului etc.
România nu a avut o clasă aristocratică, dar a avut o clasă țărănească, nobilă și bine situată în tradiție, cu valori clare, cu stil de viață și cutume, care au făcut frumusețea și bogăția satului. Și rolul istoric memorabil, țăranii și l-au onorat murind în războaie, în primele rânduri, apărând patria. Fiii au luat mai târziu drumul școlilor de la oraș, după 1700, după ce satele transilvane au fost dăruite cu școli, cu manuale și cu cărți de învățătură pentru țărani de către corifeii Școlii Ardelene. Câțiva din scriitorii noștri au sesizat și au reflectat în operele lor trăsăturile acestei clase. Satele dintre dealuri au mai îndeplinit un rol istoric relevant: au fost, unele, adăpost pentru rezistența anticomunistă și anticolectivistă din mijlocul secolului 20. Să ne amintim de satele din preajma munților – ai Maramureșului, Țibleș, din preajma Munților Moldovei, ai Făgărașului și altele. Satele au fost spațiu natal, cuib al copilăriei pentru multe din personalitățile valoroase ale culturii, științei și literaturii române. Căci toată elita academică, culturală și literară are nobile origini țărănești, idee afirmată recent de academicianul Ioan-Aurel Pop.
Cartea lui Vasile Hatos însumează cumva toate aceste aspecte – un fiu al satului își lansează una din cărțile de poezie în satul în care s-a născut și pe care, cu orice ocazie, îl evocă, și îl elogiază, îl iubește, pledează pentru conservarea valorilor tradiționale. Cred că Vasile Hatos e mândru de satul lui și de cei din Gostila, iar concitadinii lui sunt, la rândul lor, mândri că un fiu al satului Gostila nu doar muncește în Italia, pe meleaguri îndepărtate, ci duce cu el acolo amintirea meleagurilor natale, a copilăriei și a părinților, a acestor locuri minunate și scrie cărți în care le evocă. Vasile Hatos se simte profund legat de glia, de dealurile, de câmpurile și livezile, de casele și grădinile Gostilei.
Poezia și căutarea lui Dumnezeu
Tema căutării lui Dumnezeu sau întâlnirea cu Creatorul a toate este pe cât de cunoscută, pe atât de sensibilă și de curentă. Nu îl caută pe Dumnezeu doar cei care merg la biserică și nici cei care declamă aceasta. Foarte mulți oameni îl caută în felul lor pe Dumnezeu, sau mulți suferă că sunt departe de El și poate că nici nu realizează de ce sunt nefericiți. Toți artiștii, toți creatorii caută adevărul, caută absolutul, caută perfecțiunea, fericirea, frumosul, tihna sufletească, frumusețea, binele, iar aceste valori absolute îl reprezintă, de fapt, pe însuși Dumnezeu, Creatorul lumii și al omului. Cei care cântă (Enescu, Chopin, Beethoven), cei care sculptează (Brâncuși, meșterii maramureșeni care înalță spre cer turnurile-săgeată ale bisericilor din lemn), cei care pictează, care scriu, îl caută și ei și vorbesc în felul lor cu Dumnezeu, cei care fac filozofie etc. Omul pasionat de ceva, de o meserie, în aventura sa existențială, îl caută permanent pe creator.
Creația aruncată în lume este ca o ființă vulnerabilă, neajutorată, ce riscă foarte mult. Ea poate să trăiască cât autorul sau, dacă învinge obstacole și este pe placul cititorilor, dacă înfruntă singură decenii, secole și se comportă ea însăși ca o identitate puternică, persuasivă, trăiește veacuri. O carte lansată în lume își croiește ea singură drum, taie pârtii, atinge inimi și minți, tulbură, emoționează, contrariază, place sau indignează și revoltă. Să ne gândim la creația lui Eminescu, la cea a lui Liviu Rebreanu, la fascinantele narațiuni ale lui Mircea Eliade, la poemele atipice ale lui Nichita Stănescu, la îngânările melodioase din poemele lui etc. …
Întâmplările din acest volum, narative și confesive, nu atât de mult prelucrate liric, ci mai degrabă alegorice decât metaforice, sunt experiențe ale sinelui, de-o tulburătoare valoare emoțională, sunt substanța poeziei, duhul ei. Dacă poezia este o asamblare de componente: mijloace stilistice ce dau perfecțiune și relevanță textului, joc de imagini care criptează experiențe sufletești și afective memorabile, este melodicitate ce cântă sau îngână sentimente sau stări criptate în metafore, toate acestea fac laolaltă o hermeneutică a eului, a traseului său prin lume. Evident că toate aceste componente ce alcătuiesc poezia capătă valoare în exprimarea lirică, căci ele emoționează, impresionează, comunică un mesaj. Uneori experiența sufletească e atât de copleșitoare, că devansează stilul sau îl minimizează ca importanță. Această tehnică e specifică perioadei moderne și mai ales celei postmoderne, când poezia se de-formalizează, se de-poetizează, minimizând lirismul discursului. În prezentul volum al lui Vasile Hatos predomină emoția, trăirea, stările experimentate, aventura sufletească.Și cealtă experiență mai emoționantădecât întâlnirea cu Dumnezeuîi este dat omului să trăiască?Eul auctorial, ultrasensibil, presimte existența acelui ceva tainic în lucruri, în spațiu, în grădina casei – ca pe o stare eminamente poetică și mistică.
Avem aiciun volum de poeme care plusează tensiunea lirică la un nivel mult mai spiritualizat decât în poeme anterioare. 60 de piese lirice, meditații, monologuri adresate sunt duse cu un pas mai departe decât acum șapte ani, când, la o librărie din Cluj, lansam volumul de debut al lui Vasile Hatos, Tainică simțire, în prezența neuitatei Viorela Codreanu Tiron, de la Editura Amanda Edit. Acolo, în puritatea copilărească, în taina ființei, în dialogul eului cu sine, în stări de singurătate, de teamă, de interogație și de mirare din cele mai misterioase, eul se întâlnește cu Dumnezeu în patru-cinci poeme din volum, acolo locuiește ori se naște absolutul. Liniile directoare ale prezentului volum arată ce fel de personalitate, ce suflet animă căutarea din aceste 60 de poeme. Un eu în căutarea perfecțiunii și a purității, un eu ce tentează să se elibereze de orice lest, de orice imunditate, invidie, minciună, indiferență, ignoranță. Sufletul poetic pare minat din interiorul lui, e nemângâiat, ca în Eminescu. E sufletul neliniștit, în perpetuă cercetare și contemplare, căci în materialitatea realului și a eului există o fisură fericită. „În spatele casei, o fereastră deschisă, / Cu sufletul vreau să zbor prin văzduh, / Să caut binețea ce intră în case / Să cercetez o parte a Timpului meu”(Meditație).Fereastra aceasta deschisă din spatele casei e simbolul unei căi tainice, al căutării într-un mod particular, mai puțin public, ascuns cumva de ochii lumii, al comunicării cu afara sinelui și a realului vizibil în care stă eul.
Căutarea perfecțiunii, a adevărului vieții, a liniei pe care să meargă bărbatul matur, care acum nu doar caută, ci și găsește răspunsuri – și da, Vasile Hatos dă răspunsuri, ceea ce este un salt de la Tainică simțire la prezentul volum – indică o maturizare a gândirii, un plus de gravitate și de mister, de sacru. Poetul nu doar presimte acel ceva tainic în lucruri, ci știe cum să se elibereze de teamă, de îndoială, de angoase, de neliniști, să reflecteze, să monologheze în sine ca să afle un mod de-a se elibera. Volumul Întâlniri cu Dumnezeu devine astfel și un traseu al purificării sufletești, prin stări ce seamănă unor momente de rugă sau de meditație profundă și de victorii asupra temerilor sau obsesiilor din sine, ca într-o liturghie sau într-un ritual de exorcizare a răului.
Poezia lui Vasile Hatos e autoreferențială, un discurs monologic, în tonalitate calmă, blând-îngăduitoare, ca o melodie îngânată-n sine, sau o rugăciune, spre a-l căuta și a-l găsi pe Dumnezeu. După debutul cu Tainică simțire, autorul nu s-a oprit, nu a renunțat, ci a continuat să se exprime pe această coardă a sensibilității sale aparte. El presimțea în lucruri tâlcul tăcerii, al singurătății, al nopții, al copilăriei petrecute în spațiul satului. Cât de profund e legat eul său de sat, de copilărie și de părinți, de tradiții, vedem și în acest volum. De data aceasta intervin accente melancolice, chiar tragice; poemele vorbesc și despre pierderi irecuperabile, de frați, de părinți, iar durerea acestor cataclisme sufletești e transpusă poetic.
