Terapia inimii

Arta de a scrie (ars scribendi) este un calvar fericit pentru acei (puțini) visători incurabili, care încă mai cred în zâne și în magia lor, mai ales atunci când evadează, halucinați, într-o lume ficțională, arhaică sau medievală. Înainte de toate, visătorii (și visătoarele) au nevoie de o terapie a inimii. Au nevoie să-și privească, uneori, chipul în oglinda vremilor apuse, adresându-i obsedanta și retorica întrebare: „Ce-ai făcut cu inima ta?” Dar o astfel de terapie, realizată efectiv (și afectiv) prin intermediul scrisului, se desfășoară abia la capătul deșertăciunilor cotidiene, într-o mult râvnită oază de liniște și de singurătate…

Ancuța Mărieș (n. 16 octombrie 1972, la Zalău) este o visătoare aparte, dacă ne gândim doar la faptul că, în anul 2006, pe meleaguri sălăjene, punea bazele unei trupe de dans, teatru și muzică arhaică, Nimfele Daciei, cunoscute sub genericul Zânele. Să menționăm, apoi, că, pe măsură ce se dedică scrisului, aceeași visătoare ni se înfățișează, oarecum cameleonic, în multiple ipostaze literare. În romanele pe care le-a publicat până acum, ea cochetează fie cu literatura fantasy (Lorzii de la capătul deșertului, 1997), fie cu literatura SF (Surori pe veci amazoane, 2005) ori cu ficțiunea istorică (Mama zânelor și centurionul, 2007), pentru a se apropia, ulterior, de fantasticul propriu-zis odată cu volumul de povestiri și nuvele (Leopard în pustie, 2019). Cu o singură excepție, însă una lirică (originalul Ritual în versuri comentate, 2018), toate cărțile Ancuței Mărieș (medic în cadrul Ministerului de Interne) au mizat aproape exclusiv pe fantezie și pe imaginație, în sensul că ficțiunile ei nu s-au raportat decât parțial și, mai degrabă, convențional la o anumită realitate.

Pe cât de fanteziste erau aparițiile editoriale precedente, pe atât de realistă e recenta culegere de texte narative Poftiți! Câinii nu mușcă (Editura Caiete Silvane, Zalău, 2021). Titlul acestui amalgam epic ne invită la Curtea imaginară a scriitoarei și ne îndeamnă să ne înfruptăm din roadele dulci-amărui ale creației sale. De altfel, autoarea apelează, de la bun început, la bunăvoința cititorului, fraternizând cu el în termeni neaoși: „No, hai, dă pagina (…). Te asigur că ai mare nevoie să citești toate astea, cum am avut și eu nevoie să le scriu pentru tine”. Treptat, pătrundem în atelierul literar și aflăm că scrisul e un „viciu sublim”, că presupune nopți albe și secătuire de energie, dar și tămăduire, speranță, înscriere în timp: „Atât îmi doresc. Să scriu. Nu costă. Nu dăunează sănătății. Nu deranjează pe nimeni. Pentru mine este vindecare, înseninare, viziune, viață fără de moarte și tinerețe fără bătrânețe” (Scriu cu pasiune). Menirea prozatorului (respectiv a prozatoarei) e aceea de a zămisli din cuvinte, din idei și din imagini propriul univers înzestrat cu personaje care să se miște, să trăiască, să vorbească și să rămână în mintea cititorilor asemeni unor oameni din „lumea cea aievea”. Lupta cea mai grea este să creezi aceste personaje, să le dai viață. Ancuța Mărieș ne demonstrează că știe acest lucru, mărturisindu-ne cât de anevoioasă a fost crearea unui personaj, precum Oka Hito, maestrul de arte marțiale: „…A-i da viață era un eroism și o smulgere din energia vieții mele. O luptă continuă, acerbă, contra cronometru” (Maestrul de sub cascadă).

Trebuie însă precizat că fragmentele de mai sus au fost desprinse din mozaicul celor 27 de texte ale cărții de față și că ele, pe lângă altele de acest fel, ar putea constitui, separat, un jurnal de creație extrem de interesant.

În esență, cu alura lui de jurnal în răspăr (căci evenimentele sunt narate în funcție de fluxul memoriei și nu după vreun criteriu cronologic), volumul reunește schițe decupate din realitatea imediată (La bilanțul Poliției, Căpitan, O bătălie ca-n Dealu Spirii), tablete (Un viciu sublim, Videoconferința), povestiri (Taki-Taki, Rafturile din arhivă, Cocoșul babei și supica pruncului), reportaje despre festivalurile de tradiții (România, Franța), anecdote (Poza, De trei ori peste cap) sau, pur și simplu, amintiri din vremuri școlare ori din anii studenției clujene.

E lesne de înțeles că scriitoarea nu a mai avut nevoie, acum, să plăsmuiască amazoane, centurioni ori samurai. Personajele sunt luate direct din lumea cotidiană; de la cabinetul medical, de la ședințe, de pe stradă, din lungile călătorii etc. Identitatea lor este (mai mult sau mai puțin) transfigurată și limbajul (pe alocuri) e ușor cosmetizat. De aici și doza de autenticitate, de viață trăită și nu de pură ficțiune.

Caracterul eterogen al acestor pagini se datorează, într-o bună măsură, și registrelor sau tonalităților diferite. De pildă, sobrietății textelor despre actul de creație i se alătură o melancolie duioasă în povestirea Taki-Taki (o reconstituire emoționantă a vieții unei cățelușe), o ironie acidă în schița Pe când eram eu sublocotenentă (unde „drăguțul” de altădată „uită” să mai vină la Gara de Nord) și, nu în ultimul rând, umorul debordant din anecdota De trei ori peste cap (o duduie credulă se dă peste cap, un domn spunându-i că doar așa va rămâne însărcinată și – culmea! – lucrul acesta… chiar se va întâmpla).

Năucitoarea varietate narativă are, dacă nu o unitate de compoziție, una de stil grație oralității. Ancuța Mărieș scrie și totodată povestește, impetuos, de parcă ar avea în fața ei un auditoriu. Printre interjecții, exclamații, formule de adresare directă, specifice oralității, întâlnim verbe la modul imperativ, precum: „auzi(ți)!”, „credeți(-mă)!” etc. De asemenea, unitar procedează scriitoarea și atunci când recurge la comparații plastice, pline de tot hazul, menite să ilustreze o scenă ori o situație: „Toate fetele ne uitam la el (la studentul arab – n.n.) ca la cireșul copt” sau „În fața mea era un lung șir de oameni, ca la butelie în vremea lui Ceaușescu”.

Până la urmă, pentru Ancuța Mărieș aproape că nici nu mai contează unde și care sunt granițele dintre speciile literare. Important este că scrie, iar scrisul înseamnă o terapie a inimii sale rebele; o resuscitare a timpului pierdut; o trăire pasională a clipei faustiene. Ars scribendi a devenit și pentru ea un modus vivendi.

Admirabilă și captivantă, prin fluența narațiunii, prin intensitatea confesiunii fruste, Poftiți! Câinii nu mușcă este o carte ce pune deopotrivă în valoare harul de povestitor și acuitatea privirii de reporter; o carte-spectacol (al vieții) la fel ca lansările de carte ale autoarei înseși.