Atunci când vorbim despre poezia colindelor și a cântecelor de stea, trebuie să le amintim copiilor noștri că suntem aici de peste 2000 de ani, încrâncenați în acest plai mioritic și că drumul nostru spre împlinirea idealurilor a fost adesea nu prea ușor, ci a fost drum de urcușuri și coborâșuri, dar niciodată străbunii n-au lăsat „hăul” să umple sufletele viitorimii, ci au transmis prin generații oglinda pură a credinței lor întru ființare și dăruire.
Începutul celui de-al treilea mileniu de existență a adus cu el, parcă mai acut ca oricând, conștientizarea valorilor noastre spirituale, creștinești nealterate.
Dintre obiceiurile și tradițiile care ocupă un loc important în viața și simțământul nostru, datorită perioadei și amplorii lor, sunt obiceiurile sărbătorilor de iarnă, ele fiind, înainte de toate, sărbătorile schimbării anului și speranței noastre de mai bine.
Sărbătorile de iarnă se întind pe o perioadă de două săptămâni (24 decembrie – 7 ianuarie) și au ca puncte centrale Crăciunul și Anul Nou. Repertoriul lor cuprinde colinde, urări de belșug și roade bogate (plugușorul, sorcova, zorile sau zioritul), cântecele de stea, irozii etc.
Prin numărul lor mare, prin frumusețea muzicii și poeziei lor, colindele sunt cele care fac din sărbătoarea Crăciunului unul dintre cele mai așteptate evenimente sufletești. Se colindă de obicei în seara de Ajun și în ziua de Crăciun, dar în unele locuri și-n Ajunul și ziua Anului Nou, ba chiar și la alte sărbători ale ciclului, ținând cont de strămutarea Anului Nou la europeni.
Românescul colindă vine prin filieră slavă de la cuvântul latinesc kalendae, adică prima zi a lunii și mai ales a anului. Legătura dintre kalendae și colindă este cu atât mai evidentă, cu cât colindele se cântă atât la Anul Nou, cât și la Crăciun. Explicația numelui acestor cânturi primește un și mai logic sprijin în valoarea notației ce ni s-a păstrat de la cărturarul persan, de religie musulmană, Al-Beruni (Biruni), care a trăit la Chwarizm (Horezm) între anii 973-1048. Iată ce scria acest învățat în legătură cu sărbătoarea lui 1 Ianuarie la Horezm, de către creștinii melkiți: „În ziua întâia a lunii Kanun (ianuarie – n.n.) – pomenirea lui Vasile și totodată sărbătoarea calendaelor […]. În această zi se adună copiii creștinilor și umblă din casă în casă și strigă cu voce tare într-o melodie oarecare – Kalendas, Kalendas! Ei primesc, apoi, în fiecare casă ceva de mâncare și băutură aleasă. Unii afirmă că această acțiune se întâmplă, deoarece ziua aceasta e Anul Nou al Bizantinilor.” (P. Ludger Bernhard, 1969, Die Chronologie der Syrer,Wien, vol. 264, p. 105).
Rostul tuturor colindelor este urarea. Datorită desfășurării și conținutului deosebim colindele copiilor de cele propriu-zise. Colindele lor sunt scurte, vestesc sărbătoarea, urează belșug de miei, viței, pui, purcei etc., și cer în versuri pline de haz darurile cuvenite: alune, nuci, mere, pere, colaci etc. În unele părți ale Transilvaniei și ale Olteniei, copiii colindători se mai numesc și pițărăi, fiind cei care ating cu „bețigașele” lor stâlpii porților, ușilor, grinda casei și scormonesc în cărbuni pentru a aduce noroc și belșug în casele gospodarilor pe care-i colindă. Colindele cele mai practicate de copii sunt cele religioase, care au pătruns la noi mai târziu, în timpul răspândirii cărților apocrife și poporane. Acestea au rămas din timpuri străvechi în satele românești, exprimând credința de care poporul român era animat.
Vestea nașterii Domnului Iisus este adusă în casele creștinilor prin colindul:„O, ce veste minunată!” Într-o ordine cronologică a propovăduirii și cunoașterii scrierilor apocrife se apelează la un nou colind: „Cerul și Pământul”, în care creștinii iau cunoștință despre pogorârea lui Dumnezeu pe Pământ la nașterea Fiului Său, precum și colindul: „Deschide ușa, creștine!”, în care cei ce vestesc pogorârea lui Dumnezeu în lumea ce tânjea după divin devin un fel de apostoli ce „bat” cu glasurile lor cristaline la porțile inimilor celor ce doresc să-l primească pe Dumnezeu în familiile lor.
Drumul magilor conduși de „stea” până la Hristos este inserat în colindul:„Steaua sus răsare”, exprimându-se ideea că astăzi steaua care ne conduce la Hristos este credința, rugăciunea și viața curată, colindele noastre devenind astfel sunete cristaline de harfă, ce ne mângâie sufletele obosite și împovărate, aducându-ne bucurie mare prin purificarea în fața momentului sărbătoresc. „Floarea soarelui” ne mărturisește despre setea ființei după Dumnezeu, despre primele daruri ale lui Hristos primite de la păstori, cât și despre cununa de jertfă ce stă mărturie în dorul de Dumnezeu, momente reliefate în „Trei păstori” sau „Ce-ați văzut păstori?”
În „Trei crai de la Răsărit” și „Sus la poarta Raiului” ni se dezvăluie setea eternă după Dumnezeu care a cuprins întregul Univers și dorința omenirii, în același timp, de izbăvire (credința în steaua divină a mântuirii), precum și de purificare a sufletului pentru intrarea în Rai. Dintre colindele care preamăresc fericitul moment sărbătoresc al Crăciunului putem aminti: „Aseară pe înserat”, „Asta-i seara de Crăciun”, „Astăzi s-a născut Hristos”, „Viflaime, Viflaime”, „Ninge, ninge” etc., redescoperind paradisul copilăriei, colinde care îi înduioșează pe toți cei care poartă în suflet ecoul plimbărilor rămase pe dealurile prunciei sau imaginea feerică a lui Moș Crăciun, asemuit cu bunătatea deplină și cu chipul bunicilor noștri („Moș Crăciun”), dar și regretul în fața sorții nemiloase pentru semenii noștri care în trecut n-au putut gusta din plin grandoarea momentului, excepțional exprimate în colindul: „Cântec de Crăciun”: „Azi când strămoșii cântă-n cer / Colindul sfânt și bun, / Tot moș era și-n vremea lor, / Bătrânul Moș Crăciun. // E sărbătoare și e joc, / În casa ta acum, / Dar sunt bordeie fără foc / Și mâine-i Moș Ajun.” (Parte din piesele citate sunt redate după cărțile de Cântece populare și colinde,tipărite de P. Ciorogariu la București, în 1909, și Theodor Daul, la Arad, în 1890).
În transmiterea colindelor religioase, copiii reprezintă mai mult mesagerii ideii de purificare, de incantație sufletească și mai puțin prestatori conștienți ai mesajului inserat în aceste colinde, limba lor fiind adesea o limbă arhaică, cu inflexiuni ceremoniale care imprimă poeziei o anumită tonalitate, o atmosferă „hieratică și solemnă”.
Nu trebuie uitat imboldul ancestral, evidențiat chiar prin conținutul colindelor, care marchează atributul fundamental al bunătății depline a românului: „Și-acum te las, fii sănătos / Și vesel de Crăciun, / Dar nu uita, când ești voios / Române, să fii bun!”
