Nicole Sere se află printre poetele la început de drum, cu un credit benefic din partea criticii literare. Este destul de activă în mediul online, postând din creațiile ei cele mai recente. A publicat două volume de poezie: „Femeia indigo” (Editura Eikon, 2023) și „Serafim” (Editura Neuma, colecția ICAR, 2025).
Un credit benefic a primit de la reputatul critic literar Horia Gârbea, care, pe coperta a patra de la „Serafim”, întrezărea „o poetă la care viziunile extramundane se combină cu realitatea cea mai palpabilă…”, conchizând că Nicole Sere „scrie o poezie originală și convingătoare”.
Mai apoi, cronicarii și criticii literari au descoperit un stil cu note metafizice, cu o voce lirică mai aparte de ceea ce se scrie acum, poeta îmbrățișând o abordare sinceră, care nu este una de manifest, ci mai degrabă una meditativă, cu profunzimi lirice meritorii, căutându-și un drum literar care să nu multiplice teme și formule estetice bătătorite, replicate, fugind de ceea ce se numește „manierism de generație”, păgubos pentru tinerii poeți.
În puțin timp, Nicole Sere se face cunoscută în mediul literar, reușind să-și adauge în palmares câteva premii literare. Recent, volumul „Serafim” a fost desemnat „Cartea de poezie a anului” la Festivalul Avangarda XXII Bacău, 5-7 octombrie 2025. Fiind destul de prolifică (așa cum am afirmat, și în mediul online), își valorifică potențialul creator, astfel că aduce în mediul literar cel de-al treilea volum: „Jurnalul albastrului de Voroneț” (Editura Rafet, Râmnicu Sărat), tot în acest an. Și pentru a-și face cunoscută creația, a realizat o dublă lansare la Oradea, cu „Serafim” și „Jurnalul albastrului de Voroneț” (susținută și apreciată de cunoscuții scriitori: Lucian Scurtu, Traian Ștef și Ioan F. Pop).
Pornind de la „testamentul” inițiatic al volumului, că „partener al călătoriei mi-a fost Serafim”, ni se dezvăluie dintru început tema centrală a acestei cărți, o călătorie plină de neprevăzut, care duce la o combinație între realul palpabil și viziunile extracurente – idiom oniric, simbolic, spiritual: „Serafim este arhitect. / proiectează casa perfectă / și are două bufnițe pe post de asistent; / plănuiește casa asta pentru femeia din fantasmele lui / și se împotmolește întotdeauna în detalii – / nu știe cum să construiască / scara sprijinită de crugul ei, / cât de înaltă să fie poarta, / ce culoare să aibă dormitorul, / sau câte ferestre vor fi spre nord / și câte spre sudul himeric” (p. 5).
Din discursul liric al autoarei în acest volum putem desprinde câteva teme și motive ce țin de o particularitate distinctă și expres cultivată, unele reverberante încă din primul volum.
Prezența unui înger de rang înalt sugerează ideea de ghid, de însoțitor dorit, de transcendență, dar și o tensiune dintre divin și cotidian, obișnuit. E posibil să percepem și o altă fațetă a lui Serafim, un alter ego, o voce interioară, poate un vis sau un simbol al speranței, al judecății și al luminii.
Este vizibilă în volum dualitatea real-oniric / pământean-celest, marcând contrastul între ceea ce este palpabil, vizibil și ceea ce aparține lumii ideilor, a viselor, a transcendentului. Poeta pare să facă mereu salturi între aceste planuri: „așa cum se uită pe sine iubirea, / vom aștepta deportările în lagăre, / ne vom ascunde în propriile umbre / și timpul ne va scrie / o poveste, o poveste de sfârșit / dintr-un deșert cu hamuri / și cu tăceri de scoici… // între timp, eu voi trăi cotidianul / în care voi strânge averi de nori, / voi bea în fiecare dimineață / o cană de ceai verde, / voi procrea litere de îngeri / așteptând primăvara / ca pe o plângere penală venită din viitor…” (Plângere penală, p. 77).
Introducerea unui înger nu este doar poetic-decorativă, ci deschide posibilități de meditație asupra transcendenței, a sacrului, poate asupra morții, a sensului vieții, a destinului.
Ideea de fragilitate și putere este redată pe un ton destul de reținut, dar care explorează vulnerabilitatea umană și rezerva de resurse interioare (credința, visul sau spiritualitatea), și care vor permite depășirea sau măcar conviețuirea cu apariția suferinței, a absurdului sau a vidului din trăire.
Identitatea feminină, cu tensiunile ei existențiale, continuă periplul din primul volum (Femeia indigo), cu reflecția asupra modului în care femeia trăiește relațiile sociale și intime, cum se raportează la așteptările externe și la sine, cel mai adesea privite de autoare prin prisma (auto)ironiei, gravității, dar și a onirismului, care servesc din plin acestui tip de expunere, explorare: „caut în arhiva omenirii / termenul iubire… / în toate anuarele istorice / termenul este ambiguu. / se vorbește doar despre Eva / născută din coastă de Adam, / Elena din Troia, Dama cu camelii, Ana din zid / și toate sunt tratate precum o coastă lipsă; / eu nu-mi găsesc numele / în listele feminine din cronicile de epocă. / sunt decepționată / și am două variante de lucru: / fie sunt o neînsemnată, / un accident genetic / lipsit de coasta bărbătească / sau sunt o rebelă care și-a rupt / propriile lanțuri din existențele anterioare. // în ambele cazuri, nedesăvârșită!” (Arhiva cu albastru, p. 15-16).
Discursul liric al autoarei se încadrează într-o retorică post-postmodernă, stilul nu este unul pur experimental, ea folosește elemente moderne, codificate, imagini neașteptate, chiar inedite; un discurs care cere un efort de lectură (imagini și elemente de conținut din cultura universală), imagini simbolice.
Nicole Sere impune în planul liricii actuale o voce lirică feminină care nu se limitează la un manifest feminist clasic, ci explorează sensuri interioare, viziuni, o lume afectivă, morală și spirituală, într-un mod nuanțat. Curajul de a aborda imagini și stări ocurente – grav, dar și ironic; real, dar și imaginar; smerenie, dar și exaltare – duce la un stil care se vrea dens, nu superficial, cu versuri care impun o anume greutate, care plonjează în memorie și care cer o anume reflecție. Până și tema iubirii neîmplinite, la care s-au oprit mai toți recenzenții, văzând-o ca un „ideal stins”, se îndreaptă mai degrabă spre acceptare, trăind doar în nostalgie: „Serafim se așază pe umărul meu drept / și mă întreabă pe ton oficial – / «femeie, care este vina ta?!» / libertatea, îngere!” (Factura libertății, p. 46).
Apar ca ecouri distante și secvențe poetice care examinează finitudinea, moartea, neantul: „descopăr că moartea / este predată toată viața / ca disciplină de examen, / fără a ști vreodată / cum arată profa îmbrăcată-n negru-de-fum! // promovăm cu toții / mai devreme sau mai târziu / printr-un geamăt de înger…” (Disciplină de examen, p. 41) sau „este ultima noapte. / radiază lumina de pe fundul mării; / o fereastră o cheamă spre apele metafizice / precum o odisee a desăvârșirii / și a purificării prin moarte…” (Eleni, copila mării, p. 44).
Dacă ar fi să conturăm câteva elemente de particularitate în lirica autoarei, am putea să subliniem: combinarea concretului social cu simbolicul metafizic, estetica derizoriului sau a ironiei subtile, eul liric feminin matur, care nu cade în manifest feminist evident (asta indică o abordare personalizată, nu o replică generică a ideilor de gen), imaginarul vizual/cromatic puternic (utilizarea culorilor – „albastrul”, „albul”, „sepia”) etc. Acest element vizual devine semn distinctiv în poezie. S-a bătut monedă pe circumscrierea ideii de „poezie-poveste” în lirica autoarei, dar aceasta este strâns legată de tablourile obsesiv-tematice, nu doar versuri izolate, ci fragmente care însumează o lume lirică coerentă.
Nu e un lucru prea ușor și care incumbă un oarecare risc atunci când vrem s-o apropiem pe Nicole Sere de poeți consacrați, români sau străini, dar elemente de similaritate sau influențe ale acestora se pot întrezări. Dacă la Nicole Sere putem vorbi despre meditație asupra ființei, asupra timpului, despre utilizarea imaginilor surprinzătoare, metafora explorată în mod deschis, în care combină concretul urban și feminin, personal, la Nichita Stănescu acest lucru este îndreptat spre lexicul abstract, universal.
Poate că, pe alocuri, am putea vedea o legătură cu Magda Cârneci sau Cristina Ispas, în sensul că explorează identitatea și eul feminin în poezia de azi, și prin faptul că Nicole Sere „propulsează” creației sale accente metafizice mai pronunțate, în mod aparte prin combinarea urban-metafizic.
Am putea conchide că Nicole Sere se plasează ca o voce interesantă în poezia română contemporană pentru că tratează teme universale (iubire, timp, moarte, identitate), înscriindu-le într-un imaginar contemporan (oraș, femeie, societate) și utilizând imagini puternice, cromatice, vizuale, cu o euforie a metaforei, dar și cu luciditate și ironie. Are un filon personal bine conturat – nu doar o replică a tendințelor, ci o creație cu coerență internă și o lume lirică recognoscibilă.
