Cu trei ani în urmă, Cercul Literar de la Cluj, oarecum, după perioada aceea de pandemie păguboasă, chiar și pentru actul creației, într-un moment mult așteptat, punea pe tapet, într-o întâlnire de suflet, inimă și minte, un număr apreciabil de cărți (individuale, colective, antologice) ale scriitorilor din Cerc.
Poeta Mirela Orban (Piciu) primea atunci premiul pentru poezie al Editurii „Colorama” pentru cele două volume apărute la această editură: „Buzunare pentru răvașe netrimise”, Cluj-Napoca, 2017 și „Nespusul fărâmicios”, Cluj-Napoca, 2021.
Mirela Orban debutase în 2011 cu un volum de poezie: „Sub arcade, secunda” la „Editura Art Book”, Bacău.

În anul următor, onorează nominalizarea cu un volum-premiu: „Dezbracă-te, Poezie!”, Editura „Colorama”, Cluj-Napoca, 2022, la un interval de doar un an, deși autoarea mărturisește (în invitația la emisiunea „Transparențe” a dlui Ovidiu Pecican) că nu scrie poezie la comandă, forțat, ci doar când „poezia o caută” pentru a se elibera de sine prin cuvinte.
A publicat poezie în mai bine de 20 de antologii sau în reviste de pe tot cuprinsul țării sau chiar din exterior, iar la „rădăcinile” creației Mirelei Orban au poposit critici literari cunoscuți: Alexandru Cistelecan, Emilia Poenaru Moldovan, Cristina Ștefan, Mihaela Meravei, Diana Dobrița Bîlea, Gela Enea, Alice Valeria Micu, Icu Crăciun, Menuț Maximinian, Iulia Anamaria Ghidiu etc.
Cel mai recent volum de poezie: „La o aruncătură de piolet” este publicat la „Editura Avalon”, Cluj-Napoca, 2024.
În discursul ce urmează mă voi opri la volumul de poezie: „Nespusul fărâmicios”, probabil, cel care a înclinat balanța în acordarea premiului pentru poezie în anul 2021 al Editurii „Colorama”.
Volumul se deschide cu un motto din „A șaptea elegie”, de Nichita Stănescu: „Trăiesc în numele păsărilor, / dar mai ales în numele zborului / Cred că am aripi / dar ele nu se văd”, care reprezintă în același timp și o motivație superioară a poetei Mirela Orban de a-i da volumului numele/titlul de „Nespusul fărâmicios”, asemeni „necuvintelor” lui Nichita Stănescu, sau „increatului” lui Ion Barbu. Numele cărții pune în evidență convingerea poetei că adeseori arta nu se dezvăluie numai prin cuvinte, cum limbajul „tăcuților” e doar „rostire” (comunicarea din interior prin trăiri intrinseci) și nu „vorbire” – cuvântul material cu sonoritate și sens. Sigur, poeta va fi fost motivată și de faptul că jumătatea cealaltă a statutului de artist e cea de pictoriță (dispune de un număr apreciabil de tablouri) și valoarea artei poate fi pusă în ecuație nu numai prin cuvânt, ci și prin lumină și culoare, bineînțeles doar de cel cu har.
Sintagma minimală „nespusul fărâmicios”, aparent oximoronică, relevă frământarea și arderea eului creator. Dacă primul cuvânt ar contura indistructibilul unit al „facerii”, al unei posibile nașteri, cel de-al doilea „fărâmicios” ne duce cu gândul la dispersarea în/și prin lucruri, relația creatorului cu arta (nașterea din imaterial în coexistență cu materialul poate fi și o fină aluzie la „filosofia cunoașterii” a lui Lucian Blaga). Ideea aceasta a unei dedublări a artei este susținută de cele 11 tablouri/imagini (păcat că aici sunt în alb-negru) presărate în volum cu scopul de a întări și a susține ideaticul, chiar tematica unor creații.
Poemul care deschide placheta: „Drumul cailor sălbatici” vine să motiveze voit alegerea titlului: „Nespusul fărâmicios”. Într-o logică personală a autoarei, atât alegerea mottoului, cât și poemul-oglindire de la început ne duce cu gândul la prisosința zborului pentru cei cu har în creație, dar și pe cei care și-au ales acest drum întru dăltuirea cuvântului / facerea, nașterea creației: „… prinzi în ultimul moment / coama unui troheu / icnești scurt țâșnirea versului / înfipt cu copitele dinainte / în nespusul fărâmicios / și simți crupa încordată / opunându-se // nu vrei să-l îmblânzești / îi întinzi din palma caldă / bucăți de ambrozie / și-l îndrepți / spre elizeele câmpii”.
E greu și nu trebuie să căutăm teme general-valabile, universale în creația Mirelei Orban, nu face acest lucru dintr-o motivație intrinsecă, motivată fiind de convingerea și accepțiunea că adesea cotidianul din juru-i trece prin propriile filtre emoționale și când s-au copt se eliberează de ele prin creație, la fel ca țâșnirea unui izbuc: „dimineața în care s-a trezit / sătulă de oameni / o înțepa secundimetric în tălpi / de parc-ar fi pășit pe un covor de urzici / întins cât vezi cu ochii… // a închis ușa / înainte ca pe treptele de porțelan / vânătorii de iluzii să înceapă / licitația” (ft).
Totuși, există motive reverberante ale creației care revin ca niște inflorescențe ce conturează ideea de împlinire prin creație: „te ridici fără de oase / învăluind într-o ultimă șerpuire atlasul… / aluneci prin toate inelele suprapuse / pe obeliscul unui dublu helix / în carnea prin care respiri sfârșitul / dăltuiești adâncurilor sacre / înaintarea marii călătorii” (Preparațiune); „doamne sunt prizonieră / într-o buclă a timpului… / nici nu mai știu dacă eu / mă hrănesc cu ea sau ea / rupe din mine / arătându-și colții / ca o leoaică amușinând / sânge” (Sărăcie lucie). La fel, reiterativ, necesitatea zborului: „Gaia tricotează știutului / haine de sărbătoare / își adună copiii / și îi repune în drepturi / fără să privească peste umăr” (Un ochi în față unul pe dos); „pentru ultima oară adormit în palmele tale / sufletul și-a trezit aripile / și-a purces” (Pentru ultima oară în palmele tale).
Poezia Mirelei Orban are și o caracteristică aparte, aceea de a-l face pe cititor părtaș la descoperirea eului-gen, o poezie ambigen, dacă pot să mă exprim astfel, așa încât cu greu deslușești faptul că poezia aparține unei entități feminine, arareori cu ambele fețe: „ea îl privește cu ochi de iubită / între ei nu crescuseră buruienile / nici găuri negre nu se căscaseră / aerul feliat subțire între trupuri / trăgea cu ochiul / s-ar fi oprit să le amâne-mpreunarea // ea îi zâmbește cu suflet de iubită / pântecele ei dogorește a vară / și-o duzină de prunci nenăscuți / bat darabana pe linia moartă // el o iubește ca pe ultima femeie / ce i-a trecut pragul zorilor / cu numărul opt…” (Să scrii despre răvășire i-a spus).
Iubirea plutește într-o perpetuă căutare, adesea neîmpărtășită, e mai mult solitudine, nu e o iubire platonică, ci mai mult o stare, asemeni zburătorului care „mituiește” și încarcă dorința sau poate chiar mitul fetei fecioare cu gândul la zburătorul imaterial (fiorul iubirii) ce dă târcoale „creației feminine / divine”: „dimineața ta mă absoarbe / în căldura ei / cu o lâncezeală plăcută… / trupul tău îmi respiră liniștea / îmblânzește iele prin margini de vis / eu sunt pământeanca / pe care n-o ajung blestemele… / palma ta odihnită / pe sânul meu dogorit ce-și numără / în aortice bătăi tresărirea / și lumina strecurată / prin ochiul ferestrei adormit / ca o ispită devoalând cearceafurile” (ft).
Sunt momente când autoarea trece dincolo de cenzura logică a împlinirii prin iubire, croind-o cu cravașa sau luând-o peste picior: „l-a aflat când a sărutat-o / din buzele ei izvoare de mătăsuri / iar liniștea tulburătoare din coșul pieptului / a dat în foc // apoi s-a convins despre stelele Michelin / cum felul principal trebuie servit la patru ace / vinul vechi în pahare de argint / și desertul cu lingurița de cristal” (Main course); „ea are o relație specială cu el… / și așteaptă să ajungă acasă / să se strecoare pe jumătatea ei / chiar dacă și-ar dori ca din partea opusă / cineva să-i deznoade întârziatele planuri” (Patul ei nu vorbește).
Ipostazierea stării de iubire vine din când în când prin ființarea materială a ambientului, comuniunea cu natura, și care se dezvăluie prin senzualitatea feminină devoalată discret (natura fiind confidentul care nu trădează): „mă voi opri acolo unde / nisipul îmi va desena pielea albă / într-o mie de locuri / voi fi una cu marea / ne vom iubi amândouă tremurând / ne vom săruta cu buze de sare / sub privirile pescărușilor voyeuri” (Clarviziune).
Deși Mirela Orban este relativ tânără, descoperim în miezul creației influențe ale poeziei optzeciste, sintagme care sună ca niște definiții ale unor stări poetice, recurgând chiar la „sugrumarea” metaforei: „și toate / încep să cânte într-un fel / auzit doar de / celelalte păsări de hârtie”; „înlăuntrul meu o femeie de lumină / frământă aluatul tăcerii / din lutul dimineților de fum”; „între două smucituri de lanț / sufletele pasc lumina pe-o câmpie fără hotar”. Acest iz optzecist se încarcă de sens și dezvoltă, mai ales în finalul unor poeme, un imbold de natură intelectiv-emoțională, fie ca o concluzie, fie adesea ca un dicton (cu valoare de maximă): „dăltuiești adâncurile sacre / înaintea marii călătorii”; „nimic nu doare mai frumos / decât îmbrățișarea vie”; „până și fericirea are iz nepământean”; „robinetul stricat răsucește nervii”; „revin cu certitudinea momentană că nu există imposibil”.
Cu fiecare volum, poeta și pictorița Mirela Orban ne dezvăluie fondul inepuizabil de care dispune în domeniul artei cuvântului, dar și al lumii culorilor și luminii din viața cotidiană. Volumele următoare (mai recente): „Dezbracă-te, Poezie!” și „La o aruncătură de piolet” demonstrează cu prisosință acest lucru.
Aș risca să afirm că personalitatea poetică a Mirelei Orban e asemeni cerului înstelat, din ce în ce mai senin, așa încât să-și poată apropia constelațiile luminoase și steaua (ei) călăuzitoare întru împlinirea menirii de artist autentic.
+ There are no comments
Add yours