În anul 2023, Andrea H. Hedeș a publicat cel de-al doilea roman al său, „Marea e frumoasă ca tine”, la Editura Neuma, editură pe care o manageriază cu multă dăruire și competență. După reacții pozitive și o primire/privire călduroasă în presa de specialitate, și nu numai, romanul a fost tradus recent (2025) în limba vietnameză.
Acțiunea romanului se petrece în două areale cu tradiții și culturi diferite, dar și deosebite, respectiv Austria și Vietnam. Mobilul acțiunii îl reprezintă călătoriile de la Graz la Hanoi ale universitarului Leander, care obținuse o bursă de cercetare pentru tradițiile și obiceiurile privind teatrul de păpuși pe apă. Aflat în al cincilea an de cercetare, se apropie și de finalizarea tezei sale de doctorat.
Ca structură, romanul poate fi considerat unul cronologic liniar, mizând pe faptul că acțiunea este una aproape continuă, cu puține rememorări și cu un număr restrâns de personaje.
Faptul că autoarea recurge la descrieri cu extrem de multe amănunte, relatate cu precizie metronomică, dar și cu o ilustrare și stârnire a curiozității, induse spre informare și descoperire a unui areal mai puțin cunoscut, mai ales pentru lectorul/cititorul neavizat, ne apropie de încadrarea scrierii și în ceea ce numim reportaj (literar).
Există destul de multe pasaje care ne amintesc de scrierile lui Geo Bogza sau chiar ale lui Hogaș: „În liniștea aceasta, izbucni mugetul mării și vuietul sălbatic al vântului. Furia grozavă a unei furtuni se desfășura afară, cu o înspăimântătoare intensitate. Măcar să fi ajuns pe una dintre insule, gândi Leander. Se așeză și luminile unor fulgere uriașe pătrunseră prin crenelurile naturale ale acestui palat ceresc, făcând să joace focuri portocalii și albastre pe pereții albi și tăcuți. Jocul fantastic de lumini fu urmat de rostogoliri de tunet ce cutremurară pereții peșterii. Țipetele disperate ale unui cârd de maimuțe produseră ecouri în toate cotloanele acelui spațiu închis” (Thien Chung, Peștera Palatului Ceresc, p. 46-47).
Susținerea ideii este întărită și de încărcătura lingvistică, antropologică și toponimică uzitată, condusă și relatată cu o competență de invidiat a autoarei, desigur în urma unei documentări asidue, minuțioase a obiceiurilor, tradițiilor, toposului și gastronomiei vietnameze: „Leander îl urmă pe domnul Cadeo și intră în încăperea întunecoasă, în care doamna Lien îl aștepta cu tradiționala supă Pho, cu pești și fructe de mare, de la scoici Ngan la stridii cu sare, piper, zeamă de lămâie și ceapă prăjită, creveți îmbătați în bere, Cha Muc, bucăți de calamar la grătar, cu sosuri picante și orez, cu siguranță o mare cheltuială generată de sosirea unui oaspete de vază” (p. 36).
Dincolo de descrieri și relatări toponimice, prin fluxul și încărcătura de elemente ce țin și de aventura personajului principal, ba chiar și a celorlalte personaje, scrierea prezintă și o „fațetă” ce poate fi acceptată și ca un jurnal de călătorie și aventură (în fapt, pentru Leander chiar reprezintă o asemenea călătorie în dorința de cunoaștere, cu sacrificiul propriei vieți).
Lejeritatea cu care autoarea conduce narațiunea, dar mai ales acel mixaj între realitatea cinetică și clivajul în fantastic, mitic, ancestral și mister, demonstrează o artă desăvârșită a scriiturii.
Darul pe care îl primește Leander de la Chu Rong, pretinsul paznic al peșterii Thien Chung, păpușa Nguyen, devenită/numită ulterior Floare de Păr, îl va motiva și îl va transforma pe Leander din cercetător în restauratorul unui „artefact” cu valoare de simbol în teatrul de păpuși pe apă. Preocuparea lui pentru „restaurarea” păpușii Nguyen îi motivează la maximum scopul și dorința de a-i da viață, ajungând chiar să-i devină partener secret de plimbări: „Mângâie cu nesfârșită blândețe creștetul fin, de pe care înlăturase firele vechi și încâlcite de mătase, fruntea ușor bombată, nasul mic, bărbia delicată, coborî ușor pe linia de lebădă a gâtului, poposind în adâncitura de sub gât. Mâinile își continuară drumul descendent. Sânii mici se simțeau în căușul palmelor, tari, dar având ceva din blândețea lemnului” (p. 90).
Toate intervențiile lui Leander, fie de natură antropologică, de sondare a miturilor și obiceiurilor legate de teatrul de păpuși pe apă, specifice culturii vietnameze, fie cele de natură practică, emoțională sau psihologică (îmbrăcarea păpușii Floare de Păr cu veșmintele mamei sale), ni-l prezintă pe Leander în ipostaza lui Pygmalion și Galateea (cel care se îndrăgostește de statuia femeii realizată de el), reușind într-un final să trăiască această contopire cu visul, dorința și opera sa: „Un arc uriaș, coborât din înalt, străbătu mica fereastră și trecu prin creștetul lui Leander, coborî prin brațul său drept, trecând prin vârfurile degetelor care țineau mâna mică și neajutorată a Florii de Păr, urcând prin brațul stâng al acesteia și descărcându-se în lăcașul din dreptul inimii. Bucata de hârtie însemnată cu pătratul magic și cu sigiliul se aprinse. Doar bucata de hârtie. Fumul ei, nici negru, nici alb, ci argintiu, pătrunse porii lemnului. Ca urmare a fulgerării înfricoșătoare, un fluid nevăzut începu să curgă între cei doi, transferându-se de la Leander la Floare de Păr. Lemnul vechi al micului corp sculptat începu să își piardă din rigiditate. Rețeaua de fire de aur începu să devină mai maleabilă. În toate, lent, începea să palpite ceva, însuflețindu-le. Iar ceea ce le însuflețea începu să le modeleze, să le dea formă, după o matrice care se afla codificată în adânc. Energia aceea electrică prinse corporalitate, una fluidă, ce începu să curgă prin artere, vene și vinișoare ce fuseseră cândva fire de aur. (…) Straturile fine de pudră de perle și caolin căpătară aspectul și textura epidermei. Sub imboldul impetuos al impulsului vieții, obiectul de lemn devenea un corp de sânge și carne. Materia se însuflețea, dar nu-și uita obârșia. Toate amintirile lemnului se treziră…” (p. 127).
De fapt, în ambele cazuri este vorba despre raportul dintre artist, creator și arta sa, artistul, la un moment dat, se poate contopi cu propria-i artă. Privind romanul și dintr-o asemenea perspectivă, îl putem apropia de romanul-parabolă. În susținerea acestei idei există și alte elemente de conținut care pun în analiză diferite concepții de viață, comportamente chiar în situații-limită, decizii în construcția și acceptarea propriului destin etc., autoarea motivând printr-un „excurs” chiar la începutul romanului acest lucru (cartea este o ficțiune care nu are legătură cu entități din viața reală, cotidiană).
Leander a dus încă de mic o viață plină de privațiuni (un tată violent, mai ales cu soția lui, leneș, iresponsabil și cheltuitor), care i-au umbrit existența, dar a luptat pentru a se afla pe linia de plutire. Deși îi era foarte greu, era mereu invidiat pentru inteligența și perseverența sa de către cei din jur. Nu mai departe de fostul său coleg Constantin Jäger, care se știa mai puțin pregătit, va urma teologia, pe când Leander va urma drumul antropologiei, în definitiv, nu unul prea comod.
Constantin Jäger l-a invidiat toată viața, dar când află că Leander este universitar apreciat, invidia lui iese din limite și acționează voluntar, stresându-l pe fostul lui coleg. Îl vedem cum recurge, ca de obicei, la gesturi care îl scot dintr-un ritual normal, își biciuiește corpul în promovarea ideii de credință și mântuire, considerând că trupul este doar învelișul de carne fără valoare în fața credinței și accepției spirituale. Personajul este asemeni lui Naphta din „Muntele vrăjit” al lui Thomas Mann, care crede că trupul nu este altceva decât acea „urzeală” între noi și eternitate
Firul roșu al romanului este liniar, dar implicațiile și dezvăluirile în parcursul de viață al personajelor sunt adesea departe de limitele normalului: Leander reușește cu un ultim efort să definitiveze teza de doctorat cu sacrificiul propriei vieți (agravarea bolii de plămâni din cauza imposibilității de a-și cumpăra medicamentele necesare), Constantin Jäger nu va reuși să-și alimenteze curiozitatea și orgoliul, deoarece Păpușa de Păr va dispărea în eterul din care a apărut, decanul facultății, Franz Joseph (Melchior von Gerte) va rămâne la același nivel al plafonării, Bao, prietenul lui din Hanoi nu va mai avea șansa să ajungă în Graz etc., însă grefările pe linia acestui conținut ne transpun din real în fantastic și mitic, din ancestral în modern, din emoțional în transfigurare intelectivă.
Toate acestea, redate cu har și măiestrie de către autoare, fac din „Marea e frumoasă ca tine” (sintagmă motivând titlul rostit de Leander doar în final) un roman alotropic, complex, purtând un stindard de aproape unicat între scrierile contemporane, aliniindu-se operelor care pot concura cu cele pentru care s-a acordat Premiul Nobel.
