Pornind de la o convingere exprimată într-o cronică mai veche la primul volum de poezii: „Tramvaiul de turtă dulce”, al lui Gavril Iosif Sinai, în care afirmam„că poetul, dincolo de limitele subiectivismului propriu, fie chiar autoimpus, transmite trăiri personale pe care le urcă la rang de universalitate”, se confirmă ideea și în cel de-al doilea volum de poezii: „Liturghia digitală”, publicat la aceeași editură „Colorama”, Cluj-Napoca, 2023.
Consecvența de a publica la aceeași editură se datorează și faptului că poetul Gavril Iosif Sinai este membru al Cercului Literar de la Cluj din anul 2019.
Titlul pentru care a optat autorul, „Liturghia digitală”, reprezintă o expresie care nu are o circumscriere universală, dar poate să capete în timp, pe măsură ce slujba liturgică (ex. Sfânta Liturghie ortodoxă) este transmisă în direct sau înregistrată prin mijloace digitale: YouTube, Facebook, Zoom etc. Oricum, era digitală aduce multe mutații în raportul dintre trecut și viitor.
Tindem să credem că autorul, inspirat poate și de perioada pandemiei, a ales, printr-o formulă oximoronică edificatoare, cu multe semnificații, să pună în ocurență nominativul „liturghie”, marcând trecutul ancestral, sacralitatea, tradiția, ritualul religios (comuniunea spirituală), cu adjectivul / însușirea „digitală”, care implică aspecte ale tehnologicului, virtualului, o lume a desacralizării (raportul dintre sacru și profan). E, de asemenea, strecurată în sintagma „liturghia digitală” și o ironie, chiar o critică subsidiară la noile medii care au pervertit sensurile „primare” sacralizate.
Titlul ar mai putea fi interpretat și ca o întâlnire tensionată între tradiție și inovație, integrarea valorilor trecutului într-un peisaj digitalizat sau mai degrabă una care se confruntă cu pierderea acestor valori, de unde, credem, și recursul autorului la această idee.
Arealul poetic pe care se mișcă / se derulează creația lui Gavril Iosif Sinai este oarecum recurent, cu locuri comune din primul volum: istoria trecută, meleagurile natale, obiceiurile și tradițiile zonale, idilismul satului natal etc.
Chiar dacă volumul se deschide cu o „agapă” (de cuvinte), ca un fel de „ars poetica” (trăirea prin cuvânt), poemul care marchează ideea centrală din întregul volum este cel cu titlu omonim, „liturghia digitală”, o „parodie” la actul trăirii și simțirii autentice, originale (a satului românesc ancestral) în raport cu virtualul, digitalul contrafăcut. Substanța de sens a cuvântului uzitat vine să sublinieze cu prisosință acest aspect al desacralizării: „la noi ciobanii și-au pus turmele în balade / proverbe ziceri și legende spun ei / rămân prăsitoare pentru generații / să nu sterpească-n vloguri sau în desktop // pe altare virtuale arde tămâia necurmat / prin văzduh planează liturghia digitală / fără miros de cronici îngălbenite / s-a logat satul și urmăm ritualul”.
Nostalgia locurilor natale, dar și relația dintre trăire și sentimentul împlinirii prin dăinuire transpare în destul de multe creații, la fel ca-n primul volum, așa cum am mai afirmat, autorul dezvăluind un topos al credinței și rezistenței prin geografia și istoria milenară a satului românesc: „sufletul cheamă codrul verde / salcâmii în floare pe vale / între Ulița Mare și Ulița Mică / unduiesc spre Joseni spre drumul Sighiului / tineri cu gândul în sat și ochii departe / ca un poem în creasta Bolcii…” (acasă, p. 6) sau „din Dealul Dumbrăvii / Țara Făgărașului e calea lactee / reflectată în apele Oltului / un cer răsturnat sub masivul Făgărașului / luna rece privește în tăcere peste / Ilimbav Marpod Țichindeal Chirpăr / în umblările nocturne se văd ghemuri de lumini / satele hârtibăcene” (noaptea pe Dealul Dumbrăvii, p. 39).
Convins de zicerea blagiană „veșnicia s-a născut la sat”, autorul duce mai departe ideea de ancestralitate și cultivare a valorilor, universalizând actul creator: „spre apusul zilei care nu ne-a ignorat / masa tăcerii a ieșit din palma lui Brâncuși / a purtat satul pe rotocolul infinitului / dând inimă formelor / a făcut posibil zborul în poarta sărutului / iar în forma sicrielor goale / cheamă coloana infinitului spre cer” (sculptorul, p. 12).
Parafrazând un tablou cunoscut al lui Grigorescu, poetul pune în evidență valorile ancestrale, cu miză pe artă, trei fețe valorice atemporale („cu iubire în carul cu boi / mâna lui Grigorescu atinge tremurând universul / căruia îi pune proptea fire de culoare…”, obiceiuri de zestre („îmi zici că la nunta din satul bunicilor / ai primit două perechi de boi / una de cea / una de hăis…”, dar și compromisurile sub jugul istoriei, „în ogradă așteptau unii care te-au strigat / chiabur / ți-au luat carul cu boi / și te-au lăsat în sânge” (carul cu boi, p. 50).
Sub o altă parafrază shakeasperiană, autorul nu poate trece peste ororile comise în numele istoriei, fără justificări ulterioare (de parcă astăzi n-ar fi la fel?!): „în ceața dimineții mijesc două umbre / una întoarce lutul în brazdă / cealaltă îl spintecă cu obuzul / în ecou rămân două sunete / plânsul unui copil și râsul unui diavol” (visul unor nopți de iarnă, p. 51).
Gavril Iosif Sinai, trecut prin studiul aprofundat al istoriei (fiind licențiat în istorie), cu o marcă a analistului definește istoria într-o formulă constatativ-metaforică, care poate friza până și ataraxia (istoria „suportă” orice): „istoria are miros de tutun / de țuică în sufragerie / de lapte afumat în ceaunul uitat… / de Dumnezeu părăsit într-un cer depărtat”, „istoria se ține în perfuzie cu dictatori / liber schimbiști neo-sfinți / nebuni și înțelepți / istoria nu e pregătită să moară” (istoria, p. 52).
Sub o construcție asemănătoare „caligramelor” lui Apollinaire, poetul ancorează în trei jumătăți de clepsidră întoarsă (de la mai mult spre mai puțin), motivat fiind și de ideea de a pune în evidență, într-un „atlas” al istoriei, ocurența existențială prin trei fețe ale urnirii și menținerii roții istoriei: noi („noi / câțiva adunați în prinderea apelor / între masivele rocilor unde priviri / ascund trecerea anilor în repaus…), ei („ei au cerut prea mult unei generații / rostogolită pe versanții istoriei… / au ars amintirea / satului verde / mare păcat / toți tac”) și toți („toți / pe un drum între lacrimile cerului… adunăm urme de îngeri răniți… / ne hrănim generații / după generații tot / drumul cu noi îl vedem pe / Dumnezeu / prin sat”) (atlas, p. 13-14).
„Liturghia digitală” a lui Gavril Iosif Sinai este asemenea unei cumpene care oscilează/balansează între speranța păstrării și ocrotirii valorilor ancestrale și a imaginii satului românesc, a meleagurilor natale și acel sâmbure de ironie și sarcasm motivat de posibilele schimbări viitoare.
Celui care urmărește evoluția unui poet, chiar dacă târziu debutat, îi rămâne vie curiozitatea expansiunii ideatice și stilului personal în viitoarele posibile volume. Suntem convinși că Gavril Iosif Sinai ne va surprinde cu un nou volum de poezie destul de curând.
