Cătălina Hașotti, născută la Techirghiol, județul Constanța, este absolventă a Facultății de Filologie, lucru ce ar putea să fie judecat ca un fel de ucenicie în arta scrisului, dar ceea ce o face să fie cu adevărat scriitoare este talentul cu care se „mișcă” lejer pe un spațiu literar extins, publicând proză scurtă, roman, eseuri, poezie.
O regăsim în diverse reviste cunoscute din România: Boema, România Literară, Leviathan, Curtea de Argeș, Caligraf, Parnas XXI etc. În anul 2022, la ediția a X-a a Concursului Național „Ioan Slavici”, a obținut Premiul I cu romanul „Dimineața lianelor”, publicat la „Editura Universitară”. Pentru autoare a reprezentat o recunoaștere a talentului prin includerea pe lista lungă a romanelor românești nominalizate la „Festival du Premier Roman de Chambéry” (Franța, 2024).
Poezia (caracterul liric al creației) este prezentă prin cele câteva volume de versuri: „Flamuri albe peste Atlantic”, apărut în 2021 la „Editura Rawex Coms”, București; „La cules de flori și oase”, publicat la „Editura Neuma” în 2022; „Pietre de aer” la „Editura Tribuna”, 2023.
Demersul meu va poposi la volumul de poezie „La cules de flori și oase”. În urma lecturii volumului am descoperit teme comune existențiale, dar și incizii neașteptate în psihologia umană, cu reverberații și în volumele de proză: relațiile interumane, precum prietenia și iubirea, drama cotidiană și condiția emigrantului, psihologia personajelor și introspecția, toate sub imboldul străfulgerărilor lirice expresive pe care le promovează cu consecvență autoarea.
Volumul „La cules de flori și oase” este o carte de poezie construită pe un contrast simbolic puternic, care organizează întregul imaginar liric ca pe un eșafod reverberant.
Titlul volumului în sine este, pe undeva, o metaforă centrală, „florile” sugerând fragilitate, frumusețe, efemeritate, inocență, chiar memorie afectivă, pe când „oasele” fac trimitere la moarte, la rămășițe ale ființei carnale, durerea sedimentată în pragul dintre viață și nonviață. O semnificație aparte o are verbul „a culege”, pe care autoarea îl introduce voit, inoculând ideea de act voluntar, de asumare continuă, și aici putem descoperi eul liric, care nu doar contemplă, ci însumează experiențe, atât cele plăcute, luminoase, cât și pe cele care provoacă traume, suferințe.
Prin urmare, titlul sugerează o poetică a coexistenței vieții și a morții, a tandreții și a dezagregării, a frumuseții și a „resturilor” existențiale: „îmi amintesc / de-atâta inocență ziua obosea / în mii și mii de bucăți / tainic mocnite și brusc aprinse / și dispărea ușor în forme glaciare / copacii își descrețeau rădăcini străvechi / iar florile din umbră cădeau prin noi / pe lutul ars al zămislirii” (Fântâna cu fantezii, p. 12) sau „cobor încet treptele casei / mi-e frică să nu calc pe sângele zăpezii / în timpul în care ard florile / și fructele se stafidesc în pomii speriați / la fel cum mă tem / să nu calc pe cuvintele / ieșite din pământ” (Timpul răvășirii, p. 25). Am putea afirma că volumul circumscrie o poezie care explorează ceea ce rămâne după consumarea emoției, acea „osatură” a trăirii.
Autoarea recurge adesea la memoria și recuperarea primatului din istoria trecutului, multe poeme revin la copilărie, la figuri parentale sau la spații afective (casa, curtea, marea), mizând nu pe nostalgia decorativă, ci pe una tensionată, în care amintirea dominantă doare, astfel că se simte în volum destul de frecvent o atmosferă de rememorare în care obiectele obișnuite, banale, devin depozitare ale unei absențe: „mai citesc și-o pancartă pe care scrie mare / doar în interiorul curții e interzis / mersul pe sârmă ghimpată / alături pe o alta stă scris / activitatea cerebrală e interzisă / doar în exteriorul curții…” (Fermenți în mișcare, p. 21).
Corpul, „trupul de ceară”, apare ca loc al vulnerabilității, dar și ca depozitar al memoriei. Tabloul „oaselor” funcționează ca simbol al scheletului intern, ca un adevăr ultim al ființei, punând în dialog carnea și structura, „osatura”, dar și efemerul și ceea ce rezistă.
Tema morții nu este urmărită insistent, spectaculos, ci oarecum interiorizat, aproape domestic, apărând în imagini naturale: „După naștere – nuntă / după nuntă – copii / după copii – moarte… / după boală – poate moarte / după moarte – altă moarte și o altă soartă poate” (Diftong ascendent simbolist, p. 54).
Feminitatea este mereu prezentă sub forma unei vulnerabilități lucide. Vocea lirică este confesivă, dar nu sentimentală, o luciditate calmă, uneori tăioasă. Feminitatea este asociată adesea cu răbdarea, cu capacitatea de a purta durerea fără teatralitate: „nu vezi cum soarele ne mănâncă din capete / ca să dispară din mine femeia ruptă în fâșii / iar în tine singurătatea chinuită” (Tinerețe pe verso, p. 9).
Un element original este valorizarea „restului”, a ceea ce rămâne după ardere, după iubire, după despărțire. Poezia nu glorifică momentul intens, ci consecința lui, afișând un lirism sobru, fără ornamente excesive. Discursul este aerisit, cu imagini lizibile, directe, ceea ce face ca metaforele să tindă spre organic, nefiind decorative. Puținele peisaje nu sunt descriptive, ci cu substrat psihologic: floarea nu e una „botanică”, ci emoțională, nici osul nu e anatomic, ci mai degrabă existențial.
Simbolul creației, poezia în sine, apare sub ipostaze diverse și fațete ale trăirii și ale trădării actului creației, apărând ca un substrat material subordonat zborului: „răsare o poezie nouă ca niște coarne firave de melc / deschizând porți transparente de lumină / e cea mai scurtă poezie / atât de scurtă că e înghițită rapid / dintr-o îmbucătură / de vulturul bătrân pe care-l așteptam / nu-mi dă nimic în schimb / eu îl privesc lung-prelung cum își ia zborul / pe-un drum precum o apă / și mi se-adeverește / pentru-a mia oară / că vulturul are apucături rele” (Totem, p. 31).
Ultimul poem al volumului poate fi considerat o „ars poetica” și pentru a demonstra starea de poezie/poetică, văzută ca o entitate liberă de canoane, fără obligații ale trăirii general-umane. Pentru ilustrare ar trebui citat întreg poemul, dar redăm doar câteva versuri-idee: „Poezia nu demonstrează nimănui nimic / doar te face frumos / poezia poate să te izbească de zidul plângerii / când ești semn de întrebare… / doar de pe moarte te scoală / de crezi în ea / în poezie” (Sentimente albastre, p. 60).
„La cules de flori și oase” este un volum despre asumarea „in integrum” a experienței umane. Nu e o poezie a lamentației, ci a lucidității afective. Cătălina Hașotti făurește o poetică a contrastelor, în care frumusețea și degradarea nu se exclud, ci se completează. Volumul se simte ca unul legat cu destulă maturitate, cu o coerență simbolică bine susținută și cu o voce poetică originală.
