(Simboluri și interpretări)
Scriitoarea Any Drăgoianu, membră a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala București, secția Poezie, câştigătoare a peste 150 de premii naționale şi internaționale, autoare a cel puțin 35 de cărți, cuprinsă în mai multe antologii cu genuri și specii literare diverse, „recidivează” în genul dramatic cu o piesă de teatru: „Fiul Harului”, apărută la Editura Neuma, la începutul anului 2024. Am afirmat că recidivează, cu o oarecare strângere de conștiință, deoarece scriitoarea Any Drăgoianu a demonstrat că excelează în mai multe „forme” ale scrisului, ale literaturii, de la cea pentru copii, la cea a adulților (poezie, proză), fie chiar a celei ce ține de supremația experienței de viață și a luării ei peste picior (maxime, epigrame etc.).
Apoi, participarea autoarei la finalul anului 2022 la Concursul „Democrația prin Teatru – Reflexia integrității în oglinda scenei”, desfășurat la Chișinău, cu o primă piesă de teatru intitulată „Stop Corupției”, unde a obținut o mențiune importantă, un loc patru din 50 de concurenți, confirmă recidiva cu debutul editorial al piesei „Fiul Harului” din acest an la Editura Neuma.
Tema piesei este una de actualitate, surprinzând perversitatea actului de conștiință în rândul celor cocoțați pe scara socială a parvenirii prin diferite mijloace necinstite sau convertirea actului de influență prin/în responsabilizarea funcției.
Într-un interviu, autoarea afirma, apropo de tematica piesei, că: „Mă rog ca mizeriile politice şi lăcomia din mințile bolnave ale acestei omeniri să ia sfârşit. Să fie linişte. O linişte care să ne îndemne la frumos.” Ideea aceasta este grefată, are ca fundal un areal al politicului, al manipulării și al corupției în mai toate sferele vieții cotidiene.
Locul acțiunii, așa cum relatează autoarea încă de pe prima pagină, este plasat într-un salon de psihiatrie, iar cadrul de desfășurare este unul extrem de simplist: „nu există ferestre, doar o ușă și 2 paturi” (un fel de închisoare primară). Aici facem cunoștință cu eroul (sic!), mai corect spus, antieroul „Petru, un politician afacerist, care voia să scape de pușcărie, dar și de urmărirea colegilor interlopi.”
Textul acesta de început, de vreo 10 rânduri, este un excelent rezumat pregătit pentru cititor și cuprinde toate elementele de derulare a acțiunii. Miezul piesei este structurat în 14 scene, și poate nu întâmplător autoarea a apelat la numărul 14, care reprezintă, ca o privire de ansamblu, libertatea, autodeterminarea, spiritul de conștientizare, se pare un dar al lui Dumnezeu, mai ales pentru bărbați, tocmai de ceea ce are nevoie acum Petru, pentru a ieși din „pădurea patimilor”, ca să-l parafrazăm pe Dante Alighieri.
Piesa are un număr restrâns de personaje: Petru, politicianul și afaceristul corupt, care se află la o vârstă de 65 de ani, vârsta când majoritatea celor corupți sunt scoși pe linia moartă, lipsiți fiind de puterea și influența funcției, un „psihiatru mustăcios, ciudat de 60 de ani”, „o asistentă tânără, frumoasă – 35 de ani” (un etalon pentru manipulare), un îngrijitor modest și de nu prea luat în seamă (un fel de buturugă mică, ce răstoarnă carul mare), și un personaj simbolic, Intrusul (s.n.) „un tip angelic, fără vârstă”, și poate fi considerată una „de buzunar”, cinci actori se pot deplasa oriunde și-n orice loc cu un automobil, fără o pretențioasă „recuzită” care să o reprezinte.
Pornind de la o înțeleaptă expresie românească: „Ferește-mă, Doamne, de prieteni, că de dușmani mă feresc eu”, autoarea escaladează mobilul acțiunii, prezentându-ne potențialii dușmani ai lui Petru, care nu sunt alții decât cei apropiați, soția, colegii interlopi, și, colateral, psihiatrul și asistenta, care se află în ipostaza de vechi și noi agenți patogeni (corupți).
Chiar din titlul simbolic, metaforic prin personificarea imaterială a credinței și dăruirii benevole: „Fiul Harului”, am putea să ne gândim la faptul că autoarei nu-i sunt străine ideile scriitoarei creștine Francine Rivers, în special ale celor cinci volume din „O genealogie a harului”, suport, oricum, pentru cititorul neavizat în înțelegerea mai facilă a „subsidiarului” piesei. Prin „har” se înțelege îndurare, iertare pentru cei care, ajunși la limita conștiinței, vor să scape de judecată, mai întâi cea divină și mai apoi de cea civică, socială sau poate invers (vezi gr. „charis” – favor, binecuvântare, bunătate).
Petru se află în această ipostază, când îl mustră conștiința pentru nelegiuirile comise, ba chiar recunoaște deschis, și acum luptă cu toată râvna să primească harul lui Dumnezeu, care să-l întărească și să obțină, să dobândească mântuirea: voința întărită de dumnezeiescul Har devine atotputernică: „Dumnezeu nu voiește moartea păcătosului, ci mântuirea lui” (apud Doxologia).
Extrapolând contextul biblic, Petru se află în ipostaza unui Baraba al timpurilor noastre, susținut fiind și de legile civice, prin diminuarea pedepsei în cazul recunoașterii culpei și căinței pentru faptele reprobabile. Personajul-cheie al piesei este Intrusul, un nume generic pentru accepțiunea de la neavenit, la sfătuitor (avocat) și până la acel înger păzitor. Intrusul poate simboliza acel act al dedublării ființei când se luptă cu propriul eu, cu propria conștiință. Aș putea să afirm că în cele mai multe cazuri conștiința este dușmanul principal al entității umane, acolo unde există măcar un dram. Să ne întrebăm oare de ce Petru a fost călăul conștiinței lui atât de mult timp?! Nu știu dacă purificarea conștiinței poate salva definitiv individul ca trestie gânditoare, în situații ireconciliabile?
Sintagmele biblice, ca adevăruri imuabile, puse în gura Intrusului, propunerea lui materială pentru Petru de a citi Biblia (un novice în arealul moralei creștine) induc lectorului, spectatorului o normă civică benefică formării și dezvoltării personalității individuale, dar și a stimei de sine în lupta cu mereu controversatele atitudini sociale.
Piesa este presărată cu destul de multe elemente de discurs ce țin de structura complexă a autoarei. Integrarea fragmentelor lirice sporesc mirajul și simbolistica acțiunii și căinței personajului, într-o construcție ce amintește de James Joyce: „Psalmul unui nevinovat” („…scara Lui Dumnezeu e prea mică / nu voi ajunge niciodată la prima treaptă / … cu Dumnezeu nimeni nu a pierdut…”), sau „Adevăr” („… unde diavolii ăștia îmbrăcați în halate albe / au acoperit atâtea vieți… / Oare ce-o fi vrut să spună?), iar vorbele de duh (ironia, sarcasmul etc.) dau savoare piesei: Psihiatrul (râzând: „Ușurel, că nu sunt popă, iar spovedaniile costă”), Petru („îmi prinde bine prizonieratul, chiar îl meritam”, „Că Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să le facă de rușine pe cele tari?”), Asistenta (râde și îl atinge provocator: „Doctore, ideile astea mă înfierbântă! Aici o fi iadul și de aia…”).
Autoarea recurge la un final oarecum contrastant, privitor la viziunea creștină, și la convingerile oamenilor din medii de trăire și pregătire diferite, acceptarea ideii de autojertfire prin sacrificiul în numele vieții care trebuie să învingă: Petru („Mă voi duce pe masa de operație mâine! Ce să fac eu cu un ficat sănătos care ar putea să salveze un copil, de exemplu? Doi rinichi, doi copii. Un pancreas, o inimă… și câte vieți salvate!”).
Piesa este pe cât de curată și limpede scrisă, pe atât de aerisită din punctul de vedere al „recuzitei” scenografice, dând frâu liber interpretării, comportamentului și talentului actorilor prin extrem de puține didascalii (majoritatea de natură emoțională, gerunzii, participii etc.), asemeni pieselor moderne.
+ There are no comments
Add yours