Cel de-al treilea volum de poezii, „Jurnalul albastrului de Voroneț”, de Nicole Sere, vine în urma Festivalului Internațional de Creație Literară „Titel Constantinescu”, ediția a XVIII-a, 2025, Râmnicu Sărat, unde a fost premiat cu distincția „Vasile Tărâțeanu”, proiectul fiind patronat de „Editura Rafet”. Ca atare, volumul a apărut într-o primă ediție îngrijită de Constantin Marafet, directorul editurii.
Volumul este structurat în trei secvențe inegale. Prima secvență se intitulează „Poemul întâi” și, de fapt, este alcătuită doar dintr-un singur poem, omonim cu titlul volumului, „Jurnalul albastrului de Voroneț”, ca un incipit convingător la ideile vehiculate în volum.
A doua secvență, „Poeme pe contrasens”, cuprinde 38 de poeme apropiate ca tematică și stil de volumele anterioare, reprezentând și partea de rezistență a cărții. Spunem acest lucru deoarece cea de-a treia secvență cuprinde 18 poeme scrise în „dulcele stil clasic”, reprezentând o noutate în stilul abordat de Nicole Sere până în acest moment, deși, în mediul online a postat creații de acest gen. Poemele din această secvență, în majoritate, sunt axate pe tema morții ca un dat natural, acceptarea ei ca o prelungire a vieții.
Fundalul cărții este circumscris cromaticii sacrului și memoriei culturale, descoperirii ineditului existențial prin durabilitatea și trăinicia lucrurilor lăsate de înaintași. Însuși titlul – albastrul de Voroneț – evocă „ingenioasa” culoare albastră a mănăstirii moldovenești Voroneț, considerată un simbol al credinței și al transcendenței în cultura românească. În poezie, albastrul poate simboliza și taina, și lumina sacră, memoria ancestrală a spiritualității, dar și legătura dintre trecut și prezent, excelent prinsă în primul poem (poemul motto): „pe a patruzeci și doua stepenă / te-am regăsit pe tine, titanul dintr-o poezie… / și de atunci respir albastrul de Voroneț…”.
Intenția de căutare a sacrului în cotidian se regăsește și în volumele anterioare, în mod expres în „Serafim”, dar în acest volum este extrem de prezentă ideea, după opinia mea, de evadare din cotidian, fie în sacru, fie în ineditul valorilor universale, ale spiritualității acceptate ca o continuitate benefică pentru omenire, fie chiar evadarea în livresc. Majoritatea creațiilor din „Poeme pe contrasens” marchează această idee, ca un fel de leitmotiv al autoarei: „la școală studiez pianul / existențialismul lui Sartre / și teoria relativității / în pauze citesc Arde Prahova / și rememorez Scrisoare de dragoste / ca pe o ființă de timp… ” (Blueanotimp, p. 15) sau „ani de zile am făcut grevă japoneză / și am citit doar poezia din labirint: / Rumi, Omar Khayyam, Goethe, Ahmatova, / Esenin, Valéry, Pavese / Plath, Sorescu etc., / nici măcar eu nu mai știu / pe care eu liric l-am ratat / răpusă de foamea lăuntrică…” (Poem de sfârșit, p. 48).
Alteori, această evadare se apropie de chipul și asemănarea unor personalități „controversate” din trecut sau contemporane: „eu o blondă obraznică / cu rochia în vânt à la Marilyn Monroe”; „iritată răspund / bună ziua, poeto, sunt Bill Gates / și realizez pentru compania Microsoft, / un sondaj de opinie / despre rolul poeziei în dezvoltarea … / inteligenței artificiale în secolul XXI… / poate îmi vei spune / câteva cuvinte în sanscrită / despre cum vezi tu viitorul poeziei…” (Eldorado, p. 22).
Poemele din volum sunt, în același timp, o meditație asupra lumii contemporane prin filtrul spiritual și al memoriei culturale a autoarei. Obsesivul „Albastru” (culoarea albastră aproape că devine firul roșu al volumului) nu reprezintă doar o culoare, ci devine o lunetă prin care se poate observa fragilitatea lumii și complexitatea trăirilor umane.
Structura „jurnalului” sugerează o narațiune lirică confesională, un eu liric care reflectă asupra lumii și asupra propriei identități într-un stil aproape confesiv și meditativ – mai puțin narativ-dramatic și mai mult ca o introspecție poetizată.
Eul liric feminin din „Jurnalul albastrului de Voroneț” este unul puternic mărturisitor, deoarece vocea feminină autentică se recunoaște pe sine în contact cu albastrul simbolic al credinței, al memoriei, al spațiului cultural, în același timp fiind și o reflecție asupra propriei identități, dar și asupra relației cu contextul cultural și istoric.
Această „confesivitate” este similară cu tonul volumelor anterioare ale autoarei (unde eul liric feminin apare ca voce profund personală și directă în relație cu iubirea, timpul, fragilitatea existenței și lumina/transcendența).
Conchizând, am putea afirma că poezia lui Nicole Sere nu se limitează la discursul feminist convențional, ci se situează într-o zonă meditativă și metafizică, abordând iubirea, timpul, dumnezeirea, cosmosul și fragilitatea umană dintr-o perspectivă lirică profund personală.
