(Emilia Poenaru Moldovan,Uioara felix)
Anul trecut (25 mai 2024), coordonatoarea Cercului Literar de la Cluj a inițiat prima ediție a unei tabere literare la Ocna Mureș (Uioara, denumirea istorică a orașului), sub genericul: „Cuvintele și poezia pot schimba lumea?”. Ocna Mureș sau, mai demult, Uioara (în latină), este o „cetate” cu schimburi culturale îngemănate (maghiară/austriacă, germană), cu sate purtând și astăzi același nume omonim: Uioara de Sus, Uioara de Jos, plasate fiind în apropierea unor coloși de sare (vezi sufixarea sau prefixarea: „hall”, la Sarea Mureșului).
Inițierea acestei tabere nu a fost un moft, ci un vis al Emiliei Poenaru Moldovan de a se întoarce la origini prin ceea ce știa cel mai bine. Se spune că, mai devreme sau mai târziu, omul se întoarce la origini, fie măcar cu gândul. Emilia Poenaru Moldovan mai avea o motivație să se întoarcă la Uioara, deoarece în anul 2020 publica un volum de versuri, descins din leagănul copilăriei, intitulându-l generic pentru arealul „ținuturilor de sare”: „Uioara felix”, Editura „Colorama”, 2020, Cluj-Napoca (75 p.).
Emilia Poenaru Moldovan este o prezență activă, fie ca inițiator și organizator de acțiuni cu caracter literar-cultural (vezi activitatea Cercului Literar de la Cluj), fie ca publicist/colaborator al mai multor reviste de specialitate, cu volume de poezie, proză, cronici literare etc., fapt ce i-a adus recunoașterea ca scriitor, astfel că actualmente este membru titular al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Cluj.
Volumul „Uioara felix” reprezintă o rememorare a locurilor și timpurilor copilăriei, care devin extrem de vii în mintea și inima autoarei, ce luptă ca timpul să nu șteargă sau să „prăfuiască” tabloul de secol în care era prezentă alături de cei apropiați (mottourile de la începutul volumului nu sunt întâmplătoare).
Poemele ce deschid volumul sunt dedicate ființelor care fac legătura permanent între generații: mama, tata, sora (mătușa), ca apoi să apară și frații, oarecum într-o cronologie firească a „arderii vârstelor”. Autoarea nu recurge la conturarea unor fizionomii ca în „dascălul” sau „dăscălița” lui Goga, ci la punerea în evidență a elementelor de personalitate, a eternului spirit și simț omenesc, care urnește lumea prin lucrurile lăsate de-a lungul timpului pentru urmași: „La școala dintr-un sat unde a predat prima dată / și unde a cunoscut-o pe mama / venea c-un porumbel pe umăr pe drumul prăfuit vara / și noroios mai tot timpul anului. // Locuia într-un conac al unui grof ungur și făcea planuri / pentru timpurile când vor veni americanii să-i salveze. // Mai târziu – era deja evident / că americanii aveau alte treburi – / la școala din oraș îi învăța pe copiii de țăran / care veniseră să-nvețe meserie, / cum să mănânce cu furculița și cuțitul, / cum să-și construiască în fundul curții latrine din lemn, / cum să-și spele ciorapii / și să ofere flori domnișoarelor. // Pe ultimele pagini din caiete, elevii trebuiau să-și noteze / citatele latinești pe care și el le învățase / la Casa Domnului din Blaj / și pe care avea bucuria să le transmită viitorilor chimiști / ce urmau să dea țării sodă caustică” (Tata, p. 11).
Autoarea, fiind ea însăși o descindere feminină a ancestralității, a celei care duce eterna ființă umană prin timp și destin, își amintește de mama ca de o ființă nobilă, cu gesturi și imbolduri intelectualist-umaniste (motiv pentru autoare de a universaliza comportamente, de altfel modalitatea se regăsește în mai tot volumul – trecut prin actele de cultură istorică sau general-umană), nu fără a recurge la sarcasmul realității identitare: „Mama, în rochia înflorată și părul strâns la ceafă / și-l aranja mereu cu gestul lui Madame Chauchat… / Mama întorcându-se de la sfatul popular / cu o medalie de tinichea clasa III / de mamă eroină dar nu îndeajuns de eroină / pentru că avea numai cinci copii / iar țigăncile alături de care a stat / la înmânarea diplomelor aveau peste zece. // Mama a plecat grăbită înainte de pensie / să ducă limba română / prin ținuturi cunoscute ei doar din cărțile de catehism” (Mama, p. 9-10).
Dacă ar fi să căutăm o temăaparte, centrală a poemelor, aceea ar reprezenta-o, sau am putea s-o numim, „în căutarea identității”, aparent o sintagmă banală, un subiect oarecum tabu în contextul societății actuale, însă modul cum Emilia Poenaru Moldovan se apropie de memoria timpului și a locului îi conferă o marcă poetică aparte, poate și pentru faptul că autoarea reușește să creeze un univers în/prin care cei mai mulți cititori se pot regăsi, ei înșiși trăind și simțind asemeni „personajelor”, creația putând deveni, prin propriile lor întrebări despre sine, niște confirmări ale propriilor trăiri: „Dar cine mai era cu noi? / Actori în Scufița Roșie, în Albă ca Zăpada / sau Hansel și Gretel, / ne știam replicile unul altuia / gata oricând să ne schimbăm rolurile / eu tânjeam în secret să nu mai fiu bunica / ci fetița cu basma roșie și un coș plin de bunătăți. // Acasă mi-au mărturisit cu tristețe că / Regele ielelor chiar există: / primul născut, fratele necunoscut de noi ceilalți / a murit demult, în brațele tatei, în drum spre spital!” (Regele ielelor, p. 25-28) sau „Când a tras să moară, mama a întrebat-o / dacă vrea un preot pentru ultima împărtășanie. // Pentru o clipă a deschis ochii și a sfredelit tavanul cu ură, / țintind cerul care-i luase prima dată imperiul, / apoi bărbatul și acum viața: NEM!” (Luiza, p. 30).
Aparent, poemele Emiliei Poenaru Moldovan ar putea fi încadrate la ceea ce numim „prozo-poeme”, un gen de narațiune lirică punând în evidență elemente autobiografice sau chiar o biografie construită pe elemente de cultură comună, mai ales dacă luăm în calcul restricția voită a instrumentarului poetic, o economie de elemente stilistice, însă modul de spunere, modalitatea „zicerii” (vezi „duhul narativ ce nutrește în poeme” – cf. Ovidiu Pecican) face din discursul autoarei, care curge ca o povestire în imagini și vorbe vii, o creație lirică aparte. Dacă ar trebui să ilustrăm cu versuri ideea subliniată, ar fi necesar să cităm întregul poem Vacanță la Uioara (sau suferințele tânărului Werther), creație care reprezintă piesa de rezistență a volumului (compus din patru părți), în care sunt găsite majoritatea elementelor narative și lirice utilizate în întregul volum.
Vacanță la Uioara (sau suferințele tânărului Werther) este un poem care explorează și teme universale legate de „dragoste, suferință și efemeritatea fericirii”. Poemul se inspiră din drumul spre destin al lui Werther, personajul principal din romanul lui Johann Wolfgang von Goethe, „Suferințele tânărului Werther”, în care sunt simbolizate intensitatea și complexitatea sentimentelor umane.
Poate că în acest context, și Vacanța la Uioara poate fi acceptată ca un refugiu temporar, un loc, dar și o modalitate de evadare de la suferințele cotidiene, într-un spațiu în care dorințele și visurile pot fi confruntate cu realitatea dureroasă a iubirii neîmplinite: „Când eram eu îndrăgostită în tinerețe / nu puteam mânca nimic, slăbeam / dar tu ai poftă de mâncare – mă urmărește mama / cu îngrijorare, nu e tocmai liniștită / de fața mea prea senină și zâmbetul prea voios” (4, p. 39).
„Duhul narativ” evocat din timpuri imemoriale este pus în evidență prin eroismul înaintașilor, într-un ton de evocare istorică și civică normală, un dat natural al entității umane care trebuie să-și apere și să sfințească locul și datina străbună, mai presus de propria-i ființare (sacrificiul suprem care nu are cont și socoteli, ci doar avânt): „Am văzut mai apoi cum pot pleca bărbații / fără să se uite în urmă, / cuprinși de spiritul luptei cu focul nimicitor din ei, / pășind hotărât în recea ecuație a morții” (Flacără, p. 43).
Data de 13 noiembrie este destul de des evocată în rememorările istorice și culturale. Nu știu dacă autoarea, atunci când și-a intitulat poemul Un 13 noiembrie însorit în Cetate se gândea la memorabila zi de 13 noiembrie 1594, ceea ce relevă însă poemul este evident sacrificiul creatorului în drumul spre împlinire și jertfa de sine în apărarea și ocrotirea „cetății”. Poemul acesta are un dram mai mare de realitate imaginată decât altele, cenzurată doar de autoarea însăși, prinsă într-un cerc al prieteniilor literare, însă e cert faptul că destinul istoric al unor personalități este cenzurat de „arderea vârstelor” într-o epocă mereu sub semnul întrebării, încă; autoarea fiind părtașă la „drumul poeților” (Ana Blandiana, Mircea Ivănescu, Traian Ștef, Paul Celan, Mihai Măniuțiu, Robert Șerban).
„Descrierile” locului sunt adesea îmbinate cu reflecții interioare, ceea ce conferă poemelor o profunzime emoțională. Emoția este adesea un element central al poemelor, cititorul/lectorul poate simți melancolia și nostalgia, dar și intensitatea dorințelor neîmplinite.
Stilul autoarei este caracterizat printr-o proză lirică, bogată în imagini, dar cu o dozare reticentă a mijloacelor stilistice, tocmai pentru a nu încărca facilitatea și valoarea discursului poetic, autoarea reușind să transmită nu doar gânduri, idei (cu o „capacitate de evocare a unui illo tempore personal” – cf.Ioan Holban), ci și stări emoționale profunde. Fiecare poem este o invitație la introspecție, iar descrierile intelectualizate (uneori detaliate) oferă o experiență de lectură captivantă.
Imaginile/tablourile care însoțesc unele texte vin să mărească misterul sau să-l dezlege pentru cititorul mai puțin avizat, toate fiind ancore tematice cu valoare de simbol, aparent decupate din ceea ce criticii de artă contemporană le încadrează la „pictura naivă” (cum altfel s-ar putea imagina copilăria?).
