Tentația confesiunii

Fata Măriuței, Doina Ira-Tăutan

La 10 ani de la debutul cu romanul Dor de vis (2013), urmat de Spitalul de nebuni (2016), Doina Ira-Tăutan publică volumul Fata Măriuței. Cu un titlu ce anticipează dominanta volumului, relația filială, cartea conturează destinul personajului eponim, luminând alternativ avatarurile tragice ale existenței acestuia.
Cele cinci capitole dezvăluie vădita intenție de a construi un bildungsroman, într-o manieră ce s-ar putea caracteriza prin eclectism, căci vocile și tehnicile narative se schimbă de la un capitol la altul, constante rămânând doar infuzia de biografism și de patos al relatării. Deși nu suntem în fața unui text asumat autobiografic, putem identifica, în multe pagini ale cărții, o reflectare de sine, o atentă retrospectivă a existenței personajului și a celor care i-au marcat destinul, cu luminarea alternativă a sentimentelor, stărilor, obsesiilor care formează un corpuscul indisolubil, tocmai prin nota de autenticitate, de trăire autentică. De altfel, prozatoarea a anulat și în volumul de debut granița dintre viață și literatură, preferând varianta măștilor eului biografic, căci nevoia dezvăluirii e, fără îndoială, în acest caz, un catharsis mult așteptat, revendicat. Aș îndrăzni chiar să afirm că una dintre cele mai emoționante mărturii ale Hortensiei Papadat-Bengescu, privitoare la nevoia inserării autobiograficului reflectă fidel viziunea autoarei: „Am răspuns chemării autobiografice cu simțirea cuvioasă a cuminecăturii, dezgolire și sfială de sine. Când m-am cufundat în apele din mine, din împletitura lor deasă am ridicat la suprafață numai semnul celor zece degete… iar după spovedanie am simțit că timpul, o secundă, mi s-a oprit în loc”.
Romanul devine, în acest fel, un impresionant document de viață, în care analiza și autoanaliza psihologică, într-o încercare de sondare a celor mai profunde zone ale subconștientului, dublează permanent evenimențialul, completat, la rându-i, de social, istoric. În fond, e greu de stabilit dacă ceea ce atrage atenția în mod special e dramatismul existenței protagonistei și al mamei acesteia sau modul relativ empiric de analiză și interpretare, de identificare a unor relații de cauzalitate care să explice comportamentele și atitudinile indezirabile ale mamei, empirism justificat de profilul protagonistei și secondat de poziția unui „psiholog de serviciu” avizat, în persoana prietenei-mentor, Diana Oprescu.
O narațiune ce curge firesc, natural se remarcă în cele cinci capitole ce alternează evocarea experiențelor marcante a trei generații, într-o genealogie sub semnul suferinței, al deznădejdii, al trădărilor, al violenței și al frustrărilor. Investigând trecutul, ilustrând oameni și fapte semnificative, autoarea nu face decât să vorbească despre natura ființei umane, despre sensul existențial, de multe ori exemplificând ceea ce psihologi precum Jung sau Freud au teoretizat. De altfel, personajul-confident, cu evident rol terapeutic, provoacă permanent la confesiune, la reflecție, conducând, discret, procesul de defulare și anticipând, uneori, curiozitățile sau nelămuririle lectorului.
O sumă de contraste, de opoziții marchează destinul Elianei, toate cauze ale dezechilibrelor emoționale și psihice care îi vor marca existența: iubirea nețărmurită, gesturile tandre și susținerea necondiționată a tatălui versus lipsa iubirii materne, tratamentul violent și autoritatea dictatorială a acesteia; lipsa grijilor materiale (în copilărie) și traiul marcat de sărăcie după căsătorie; proiecția idilică a propriei existențe și realitatea dură, necruțătoare, inclusiv sub aspect afectiv; poziția figurii paterne în familia de origine și în propria căsnicie.
Odată declanșat procesul rememorării, generat de un context strategic introdus în primele pagini ale romanului, asistăm la o succedare a episoadelor marcante ale copilăriei, adolescenței și maturității, într-o încercare, susținută de confident, de declanșare a descoperirii de sine, de aflare a identității, de înțelegere și iertare sau acceptare, ipoteză susținută și de finalul romanului în care atitudinea protagonistei față de figura maternă e fundamental modificată. E aici ceea ce Al. Oprea, referindu-se la funcția compensatorie a scrisului, considera că reprezintă actul confesiunii, din punct de vedere psihologic: „mijlocul ideal de descătușare a energiilor afective, reprimate sau stânjenite în planul existențial curent”. Astfel, anii de școală marcați de reușite, succese, pierderea tragică a celui mai bun prieten, primele iubiri – primele dezamăgiri, căsătoria aranjată de mamă, maternitatea, munca în străinătate nu sunt doar nuclee narative centrale, ci catalizatori ce permit înțelegerea cauzelor, acceptarea consecințelor, dezamorsarea tensiunilor și vindecarea. În plus, rememorarea acelorași perioade din viața mamei, ba chiar, parțial a bunicii, îi permit să înțeleagă substratul, contextul care au influențat-o, marcat-o. Aproape un secol acoperă cele trei generații feminine asupra cărora autoarea se oprește, prilej de realizare, pe fundal, a unei panorame a societății în evoluție (sau involuție?), cu numeroase aspecte sociale, politice, economice specifice în perioada războiului, în comunism sau în perioada postdecembristă.
Un discurs caracterizat prin naturalețe și sensibilitate, generat de acuta nevoie a mărturisirii propune Doina Ira-Tăutan într-o carte despre aparenta fragilitate a omului, despre adevăratele prietenii, despre provocările maternității și ale căsniciei, despre drama dezrădăcinatului și, în final, despre emoția înțelegerii superioare a relației cu mama.