Articole

Te pierzi încet în zumzetul cotidian

Cu o după-amiază de toamnă în care ai frunzări o carte de Nietzsche în căutarea unei fraze anume, al cărei ecou ți-a rămas în urechi de demult; cu un ceas de piroteală întreruptă de căderi înfundate de fructe în fundul grădinii seamănă începutul noului volum de versuri al lui Radu Ulmeanu, Hieroglife, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2022: „Îngerii-n cer se sting pe rând/ ca niște lămpi/ care și-au consumat petrolul// în palmele lui Dumnezeu e frig// noi tremurăm/ și păsări albe ni se pun pe umeri// trăim încă, trăim/ cu buzele-ncleștate pe pahare// fecioarele cuminți de altădată/ se spală la izvor/ și dinții lor perlați/ se-ncarcă de lumină” (Hibernală). Iar următorul poem ne dă dreptate, aducând și mai aproape scena închipuirii noastre de mai sus. După un crâmpei de pastel, formulat condițional, în care „universul ar fi o iarnă perpetuă” și oamenii și-ar „potrivi pasul după licărul/ stelelor înghețate”: „pieptul tău ar tresări/ la atingerea degetelor mele/ precum filele cărții/ pe care o citesc/ uitată și tăcută, exanguă” (Dacă frunza). Într-un Cântec, „exitus”-ul, care se apropie, nu poate fi decât unul alimentat de o sete cosmică, ce a fost la începuturi mioritică, apoi s-a revărsat din plin și peste mare parte din poezia scrisă: „Simt parcă un jind/ brațele să-mi întind/ spre marginea lumii/ să aud cum trosnesc/ în alaiul ceresc/ stelele, ca tăciunii.”

Cândva, un critic de mare relief, ca Marian Papahagi, descoperea la acest poet „suflul violent și chiar paroxistic al dicțiunii, discursivitatea extatică, pregnanța imaginilor, abundența romantică a viziunii”. Acum, titlul cărții e Hieroglife, deci, e clar că ni se sugerează un nou tip de poetică în scrisul autorului. Fiind doar semne, hieroglifele n-au prisos de viață, precum simbolurile. Prin urmare, contextele create sunt denotative, având sicitatea unor inscripții. Imaginea hecatombei e vizuală și realist-fotografică, constativă, fără urmă de tropi: „Oseminte/ oseminte// Aici au trăit cândva oameni” (Peisaj). Nici mesagerii divini nu sunt uitați. Uneori sunt reprezentați chiar în ipostaze antropomorfe, gracile, în care relația cu sacrul, până acum mai mereu încordată, apare mai relaxată, fără a fi parodică: „ora în care/ îngerii se dichisesc/ în fața oglinzii” (***). Când se întâmplă ca poemul să fie scris cu metaforă, foarte rar, aceasta are tot geneză cosmică, fiind contrasă dintr-un discurs cu valențe de imagine vizuală și motorie: „O bandă de licurici/ traversând universul” (Stele). Dacă intervine și planul livresc, lucrurile se nuanțează chiar tematic. Astfel putem întâlni un distih cu energii latente de „ars poetica”, sugerând, prin asocierea vizuală a celor două elemente, universul necuprins al poeziei: „Craniul lui Yorick/ pe masa poetului” (***).

Imaginile acustice, mai frecvent cele cu sorginte ornitologică, sunt în general reprezentări ale unor stări disconfortante. Și nu putem exclude din această înțelegere a lumii o prelungire a unor superstiții: „Te doare/ când cântă/ privighetoarea” (***), sau: „Cântecul mierlei/ sfâșie câmpia” (***). Cu cele sfinte se cochetează, în poezia de aici a lui Radu Ulmeanu, aproape în termeni de snoavă, păstrându-se din creația populară atât hazul, cât și caracterul moralizator: „Morții se înghesuie/ la ușa lui Dumnezeu” (***). Motive și teme, altădată laterale, manifestă acum tendința de-a deveni fundamentale. Așa, de pildă, timpul și lacrima, care apar cu o recurență crescândă, indică o obsesie a alunecării spre moarte având ca emblemă absolută, în plan artistic, ceasurile moi ale lui Dali: „Străbatem pustia/ cu lacrima/ pe obraz” (***), sau: „Lacrima/ pe obrazul/ timpului” (***). Așa cum se știe, în ambiguitatea textului poetic, un rol deosebit îl are abolirea punctuației. Dar aceasta a devenit, cam odată cu pătrunderea la noi a monologului interior și a stilului indirect liber, în toate tipurile de discurs literar, un atribut aproape subînțeles. Pe acest fundal, cum putem citi următorul scurt poem?: „Să spargi paharul/ din care îți bei amintirile” (***). Dacă acordăm conjunctivului din primul vers valoare imperativă, suntem în fața unei invocații retorice de chemare a morții. Însă dacă acțiunea verbului e doar posibilă, s-ar putea să exprime o tânguire finală. Mai ales că bătrânețea e una din temele cărții: „Bătrânețe!/ Te dor/ articulațiile universului” (***).

Gândindu-ne la surse posibile ale brevilocvenței din Hieroglife, ne dăm seama că poetul nu e deloc străin de nostalgii pillatiene, pe care le îmbracă în forma lapidară a poemului într-un vers: „Se trag obloanele de lemn/ la casa bunicilor” (***). Însă jocul poetic e surprins și mai departe într-un text ce ne amintește că poezia a luat naștere tocmai ca manifestare a spiritului ludic. Disociem mai multe planuri în ceea ce am numi „jocul în joc”, după o tehnică narativă cunoscută. Ideatic, textul care urmează e un „memento mori”: „Sângele sângeră/ îngerul îngeră/ fulgerul fulgeră/ trăsnetul trăznește/ izvorul izvoară/ măsura măsoară/ viața viețuiește/ durerea doare/ doar moarte nu moare” (Joc). Veșmântul lingvistic e cel care se desfășoară într-un evantai de forme colorate. La nival lexical, asistăm la derivări, uneori spectaculoase, dar cu valoare poetică bine țintită: „îngerul îngeră”, „izvorul izvoară”. Complementar acestuia și, totodată, înscris în el e stratul fonetic al textului, încărcat nu doar de rime combinate, ci și de aliterații și asonanțe, rezultând tocmai din jocul derivărilor. Sintaxa e redusă la o incatenare de propoziții principale simple. Pe deasupra, toate sunt afirmative, cu excepția, semnificativă, a ultimei, care își propune să redea oximoronic și ușor fantasmagoric universalitatea morții: „doar moartea nu moare”. Vă mai propunem acum, tot în spirit ludic, lectura unui poem din trei stihuri, formate din aceleași cuvinte, dar, semantic, cu deschideri spre planuri diferite: „Nu avem timp/ nu avem timp/ nu avem timp” (***). Primul vers anunță graba emițătorului liric, constrâns de „evenimente” care se precipită. Următorul sună ca un anunț comercial, în care timpul este perceput ca o marfă. Iar ultimul enunț arată iminența sfârșitului. Mai trebuie adăugat că cele trei plaje semantice sunt interșanjabile.

În demersul ei principal, acela de a „încifra” în forme poetice existența, cartea lui Radu Ulmeanu mai are un compartiment, mult diferit stilistic de cel al „hieroglifelor”, al poemelor scurte cu imaginar poetic diafan. Un fel de „zgură” socială, cu reflexii întunecate venind dinspre istorie, se decantează în strofele rugoase ale următorului poem: „Au fost cândva poeți ca Nicolae Labiș/ ucis de un securist care l-a împins sub roțile unui tramvai/ alții cu ani grei de închisoare politică/ precum Radu Gyr/ sau V. Voiculescu// despre suferințele lor răzbate un fel de ecou/ un murmur ciudat al amintirii/ vremurilor când se trăia/ și chiar se murea pentru un ideal// acum poți să te întâlnești cu oricine/ poți să scrii orice/ fără să riști nimic/ decât să te scufunzi în uitare nefiind monden/ crezând în ceva sfânt sau nobil// astăzi ești radical când condamni politicienii la modă/ sau pur și simplu îți respecți demnitatea de om/ valuri valuri de istorie se prăbușesc peste tine/ munți de noroaie se ridică în cale// auzi mugetul stins al depărtărilor/ auzi clopotul solemn al unei înmormântări/ vezi soarele spintecând la răsărit orizontul/ și-ți spui totul se naște și are un sfârșit// te pierzi încet în zumzetul cotidian” (Au fost cândva). Peste versuri plutește un aer autobiografic, care se răsucește pe săgeți înfipte adânc în trupul prezentului. Antiteza pe care e construit poemul nu este neapărat romantică. Și nici nu prea este o figură de stil, ci mai degrabă un procedeu compozițional, având sarcină să scoată în relief un rău social, urmat de alt rău social și mai mare, însă mai greu de observat, fiindcă se manifestă în forme insidioase. Alți poli ai opoziției ar fi un univers al ficțiunii ofensate, aflat față-n față cu banalul cotidian, care, așa cum se vede în ultimul vers, îl soarbe și pe poet.

Două aspecte ne propunem să mai atingem, chiar și în treacăt, în descrierea cărții lui Radu Ulmeanu. Mai întâi, că la sfârșitul lecturii, nota dominantă a poeziei din volum este aceea de recviem. La această impresie concură câmpurile lexicale care precumpănesc în textul poetic: unul muzical, iar celălalt liturgic. Și, desigur, chiar deasupra lor, un inventar de cuvinte cu trimiteri thanatice. Vocabulele muzicale apar, firește, în număr impresionant, dar, așa cum stă cel mai bine poeziei, intră în arhitectura unor construcții metonimice: păsările, cântec (cânt), vântul (cântă), urletul lupilor, cântecul lebedei (al mierlei, al privighetorilor), clopote de Crăciun, fanfara, doină din caval, mandolină, vioara simfonică a lui Paganini, greieri, pianul cu toate clapele negre, recviem. Celelalte două sunt mai sărace numeric, dar mai înrudite între ele, încât pot fi redate amestecat: îngeri, Dumnezeu, alaiul ceresc, muribund, cimitir, suflet, sfânt, apocalipsă, mănăstirile sufletului, viermi, ziua de apoi, chip cioplit, cadavru, ceasul din urmă, asinul lui Iisus, poarta Ierusalimului, ultima vamă.

Ultimul aspect pe care-l mai avem în vedere va fi legat de paremiologie. Era de așteptat ca, într-un volum cu atâtea formulări concise, cu atâtea poeme foarte scurte, să găsim și câteva care întrunesc trăsăturile maximei, ale sentinței, ale aforismului sau, dimpotrivă, să preia imagini din rostirea tradițională. Acestea din urmă sunt mai numeroase și vorbesc despre modul de-a fi al omului în raport cu divinitatea, ori cu ispita sa de-a strânge avuții materiale. Din ele nu lipsește atitudinea ironică: „Tacâmuri de aur/ la ospețele nebuniei” (***), sau: „Vocea profetului/ în urechile noastre/ de ceară” (***). Într-o pledoarie pentru paupertate, înțelepciunea populară pare rostită de o voce biblică: „Dumnezeu/ umblă prin lume/ cu haine de cerșetor” (***). În jurul unei maxime latinești, atribuită unui pictor, care exprimă în ea necesitatea exercițiului zilnic în desăvârșirea artistică, se naște o „ars poetica”: Nulla dies sine linea// blestem/ și binecuvântare” (***). Volumul Hieroglife reprezintă înfățișarea cea mai nouă a unui poet de mari resurse și, mai ales, de o mobilitate stilistică surprinzătoare.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.