Târgul de la Zalău, ilustrat într-o expoziție etnografică

@ Camelia Burghele & Olimpia Mureșan

Podoabele din costumul de sărbătoare au fost, mereu, nu doar marcă identitară, ci și un barometru al poziției sociale, locului în comunitate, averii și, de ce nu, al bunului gust. Podoabele au întregit costumul tradițional, dându-i un plus de valoare, nu doar prin culoare, strălucire sau măiestrie, ci și la nivel sentimental, ele fiind, nu o dată, lăsate moștenire de la mamă la fiică. Mai mult, podoabele vorbesc despre multiculturalitate, despre obiceiuri și tradiții, despre contextele sărbătorii populare și ale târgului de unde erau cumpărate.

Legăm podoabele din costumul de sărbătoare sălăjean de târgul de la Zalău, foarte cunoscut în zonă, de unde e posibil să fi fost cumpărate unele podoabe sau materiale necesare confecționării acestora, dat fiind faptul că anul acesta se împlinesc 550 de ani de la dobândirea statutului de târg.

Simpozionul „Podoabe din costumul de sărbătoare”, organizat de Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău în perioada 6-7 aprilie 2023, a adus în atenție poziția privilegiată a podoabelor țărănești și necesitatea cercetării lor din perspective etnografice, dar și locul privilegiat al instituției țărănești numită „târg” în contextul lumii tradiționale.

Expoziția a valorizat spațiul târgului din Zalău prin refacerea unor tarabe, accentuând pe acea parte a comerțului care viza mai ales podoabele de sărbătoare, atât de dragi femeilor dintotdeauna, dar și o serie de variante de obiecte (ele în sine podoabe) care ar fi putut fi oferite sau primite drept daruri/cadouri, așa cum se poate vedea în fotografiile atașate acestui material.

Prezentăm, succint, câteva momente ale expoziției, cu o centrare specială pe cele care evocă târgul din Zalău:

O instituție „colorată” a comunității tradiționale: târgul

Târgul (denumit adesea „de țară”) era un soi de instituție a comunității tradiționale, la fel ca sărbătoarea, calendarul sau zestrea fetei, guvernând o bună parte din viața sătenilor și a orășenilor. Era un eveniment contextualizat: târgurile se țineau de sărbători, dar și în funcție de fazele muncilor agricole ori pastorale, unele fiind anuale/bianuale, altele săptămânale, după gradul de necesitate al zonei.

Dincolo de schimbul economic (la târg se putea valorifica surplusul de producție și se puteau procura mărfurile care lipseau din gospodărie, economia țărănească funcționând multă vreme pe baza trocului) sau de câștigul financiar (practic, pentru țărani era aproape singura modalitate de a obține, concret, bani), târgul era un spațiu al întâlnirii culturilor, etniilor, vecinătăților.

Târgul era prin excelență o placă turnantă pentru schimburile și dialogurile de toate felurile, de la cele economice/comerciale (grâne, legume, animale mici sau mari), meșteșugărești (produse ale meșteșugarilor vremii), până la know how agro-pastoral (țăranii aflau noutăți sau bune practici din domeniul muncii lor cotidiene), gospodărești (sfaturi practice), culinare (gospodinele schimbau rețete) și chiar schimburi de tradiții folclorice (muzică locală ori contextul favorabil al unor petreceri).

În plus, târgurile au avut un rol catalizator în demersurile creatoare; de exemplu, materialele noi, de proveniență străină ori îndepărtată au stimulat mult dinamica hainelor de sărbătoare, pe care le-au accesorizat în pas cu moda sau a celor de toată ziua, pe care le-au modernizat și orășenizat.

Ceea ce numim astăzi „socializare” era un soi de background al târgului: oamenii vorbeau, negociau, pălăvrăgeau, schimbau idei, pecetluind tranzacțiile printr-un aldămaș băut la fața locului (de obicei un deț de pălincă). Era, așadar, un contact fluid între vecinătăți, etnii, culturi, astfel explicându-se de ce târgurile au modificat sau inițiat obiceiuri, au generat atitudini și au secționat calendarul anual.

Pentru mulți dintre țărani, era cel mai bun motiv de deplasare din comunitate, de ieșire într-un spațiu exterior, mai mult sau mai puțin îndepărtat. „Mersul la târg” însemna emoție, preocupare, calcul, asumare a unor riscuri, oboseală, noroc… Deseori, târgul era atât de important încât anul se împărțea în funcție de târguri: „înainte de târgul de la Fechetău”, „după târgul de la Crasna”.

Pentru femei, deseori, mersul la târg avea ca efect final schimbarea statutului social, pentru că de aici își cumpărau bumbi de pkiatră, chischineauă ori năfrămi, zadii hoidănțești ori fitău colorat pentru spăcele și barșon pentru laibere, mărgele pentru zgărzi și prime pentru muruni; cu toate aceste accesorii „domnești” se puteau face haine de sărbătoare care atrăgeau privirile feciorilor, grăbind o cerere în căsătorie reușită. Deseori, pentru a cumpăra podoabe fetelor, tații vindeau un porc sau chiar un vițel; femeile își cumpărau cele necesare vânzând ouă, găini ori pui, lactate sau legume.

Ceramica de Zalău

Ceramica de Zalău era smălţuită cu un smalţ fin şi ornamentată bogat. Registrul cromatic este asigurat de combinaţia de culori albastru – maro – verde, iar fondul este unul deschis la culoare. Multe dintre piese sunt datate.

Olarii zălăuani făceau mai ales ceramică decorativă: ulcioare de diferite mărimi – unele mai alungite, subţiri şi cu gâtul înalt, altele mai rotunde, cu gâtul scurt – şi farfurii ornamentate cu mai multe benzi concentrice succesive (ulterior apar motive florale și avimorfe).

Cercetătorii ceramicii de Zalău consideră că evoluția acestui centru ceramic a traversat trei etape distincte:

• de la constituirea oficială a breslei (1734) până către mijlocul secolului al XIX-lea se remarcă o certă influență a ceramicii habane și posthabane din nord-vestul Ungariei, care a influențat cele mai multe centre din Transilvania; ca piesă predominantă găsim acum canceul, iar ca și cromatică se remarcă alăturarea brun – albastru – verde – galben; motivele ornamentale preferate sunt cele fitomorfe și zoomorfe (mai ales florile sau buchetele de flori în stil renascentist sau copacul cu coroană dublă) și mai puțin cele geometrice, care apar doar în secolul XIX; deseori, central, apar motive avimorfe;
• perioada 1850-1920; originalitatea artei meșterilor zălăuani constă în modalitatea de preluare a acestor motive, filtrate printr-o perspectivă proprie de redare: copacul cu coroana dublă s-a transformat aproape într-un buchet de frunze, iar florile stilizate sunt însoțite de liniuțe și puncte, totul marcat de un contur albastru executat cu cornul. Aceste mici detalii individualizează piesele ceramice executate la Zalău în această perioadă, deosebindu-le de cele ale altor centre de olari din Transilvania;
• în fine, intervalul cuprins între 1910 și 1950 aduce în stilul decorativ zălăuan o simplificare a motivelor și o anume standardizare stilistică.

Tot din târguri, oamenii satului sălăjean care păstrau tradiția de a avea întotdeauna ceva nou de Paști (era o cinstire a marii sărbători să ai ceva nou pe tine și în casă) își cumpărau ceva nou: o năframă, mărgele, struțuri pentru clop. La sărbători, la biserică, de Paști, atunci oamenii își luau straiele cele mai frumoase, se îmbrăcau cel mai frumos și se aranjau cel mai frumos. De aceea, în preajma Paștelui, fetele și femeile își luau din târg prime colorate și mărgele și năfrămi, iar feciorii clopuri și pene înstruțate pentru clop.

Podoabe femeiești

Podoabele şi bijuteriile purtate de săteni fac parte din complexul ornamental de piese care intră în compoziţia de ansamblu a unui costum popular. Ele dau individualitate artistică şi strălucire plastică unui costum popular şi pun în lumină diferenţierile social-economice din cadrul unei regiuni sau zone etnografice. Azi, sunt considerate ca fiind parte din port, dar atunci când au pătruns în portul popular al unei zone au putut primi încărcătura unei podoabe.

Podoabe de cap

Podoabele de cap fac parte din costumul popular pentru ocazii speciale. Cele mai simple podoabe de cap, atât pentru femei, cât şi pentru bărbaţi, sunt alcătuite din mărgele şi penaj.

Dintre cele mai frumoase podoabe de cap purtate de fetele din satele sălăjene până la căsătorie amintim: acele de păr, panglici, pieptenii de os simpli sau decoraţi cu pietricele albe sau colorate şi florile de sezon (muşcate roşii, busuioc sau coroniţe de flori), iar în zilele de sărbătoare, muruniţa de cap cu panglici, cununa de cap sau ceapsa cu mărgele.

Murunile le purtau fetile duminica, la sărbători. Muruna era din sârmă, lată, cu oglinzi şi de codă aveu prinsă primi colorate: verzi, galbine, roşii, lunji până jos la gleznă (Floare Sabău, Mal).

Năfrămile, baticurile sau chischinelele erau nelipsite de pe capul femeilor măritate. Năfrămile sau baticurile erau procurate de regulă din târguri, fiind destul de scumpe, însă cele mai multe se moşteneau de la mame, sau se primeau în dar la nuntă de la nănaşă, de la soacre, mătuşi sau cumnate.

Năfrămile le cumpărau di la târg, erau scumpe. Io am primit moştenire multe năfrămi, îs scumpe amu, îi 8 milioane una. Am de tăte felurile, năfrămi cu flori, năfrămi cu lăpţi (minji), năfrămi cu nori, astea erau scumpe. Vindei on iosag să-ţi iei o năframă de asta. La nuntă am primit două năfrămi di la socra şi două di la maica (Viorica Bara, Fildu de Sus).

Podoabe pentru gât și piept

Podoabele pentru gât și piept se referă aproape exclusiv la portul feminin. Femeile satului tradiţional sălăjean iubeau podoabele, iar dintre ele, preferate şi nelipsite erau mărgelele de diferite forme și culori.

Mărgelele erau de diferite culori, de obicei mari la „boabe”, purtate pe piept în două-trei rânduri, îndeosebi duminica la biserică, de sărbători sau la „joc în sat”. Mărgelele purtate de fete sau tinerele femei erau cumpărate din târg, cele mai multe fiind din sticlă colorată sau din coral, fiind preferate mărgelele numite „spărgurei”, pentru că erau deosebit de fragile și mărgelele din pastă de sticlă încrustată, numite „de piatră”.

Fetile purtau mărjele faine la gât, mai multe şiraguri, care ave. Merem şi cumpăram mărjele di la Buciumi, Bogdana, Agrij, acolo aşe s-o purtat. Ne luam şi mărjele care le cosem pă chemeşe că făceu mai mult cu mărjele decât cusătură, erau nişte mărjele mnici ca puricii (Veronica Berbecar, Şeredeiu).

Zgărzile erau piese de podoabă, purtate atât de către fete, cât şi de femei, în zilele de sărbătoare. Mărgelele pentru zgardă se puneau pe aţă, pe fire multe. Cele mai multe zgărzi se făceau ca un fel de guler în jurul gâtului, iar altele erau mai lungi, prinse de o parte şi de alta cu panglică. Zgărzile purtate de fete erau viu colorate, iar cele purtate de neveste erau mai sobre. La zgărzile mai vechi, ornamentele întâlnite sunt în exclusivitate geometrice. La începutul secolului al XX-lea încep să fie folosite şi ornamentele florale, tratate mai apoi geometrizant şi abia pe la mijlocul secolului al XX-lea naturalist¹. Indiferent de zona în care acestea au fost confecţionate, motivele ornamentale au fost în general aceleaşi. Zgărzile mai vechi aveau fondul închis, negru, pe acesta fiind alese cu mărgele colorate motive geometrice. Culoarea roşie predomina la fete şi femeile tinere şi dispărea la femeile bătrâne. Am putea spune că multe dintre motivele folosite în realizarea zgărzilor sunt cele întâlnite pe cămăşile femeilor, în jurul gâtului, pe piept sau la mâneci.

La gât purtam zgardă făcută din mărjele de alea mnicuţă, da făcute tăt cu model. Mărjelile le cumpăram din târg da zgărzâle le făceu fetile, oricare fată le ştie face. Zgărzâle să făceu late cam de-on jejet, nu înguste da nici pe late, era model pă ele. Avem şi stoli, ala îi sclăbuţ că să spărjeu iute, avem şire aşe multe de stoli, galbine, mai mnici ca alunile, rotunzi, frumoşi, aceia îi cumpăram, erau tare scumpi (Maria Peştean, Sârbi).

Podoabe bărbătești

Podoabe de cap

Bărbații își acopereau tot timpul capul, indiferent de anotimp. Pălăria sau căciula era luată din cap doar atunci când intrau în casă, în biserică și pe timpul doliului. Vara, bărbaţii purtau pe cap pălării de paie împletite, confecționate de meșteri specializați sau cumpărate din târguri. Pălăriile tinerilor aveau prime negre sau albastre. După „prime”, pe partea dreaptă se puneau „pene” de flori naturale în zilele de sărbătoare.

Pălăriile purtate de feciori la joc, la colindat sau la nunţi erau din păr împănate, înstruţate de către fete, drăguţele lor, cu mărgele, zgărzi, pene de păun şi flori colorate.

Podoabe de brâu

Chimirul

Era confecţionat de regulă din piele de vacă. Cele mai multe dintre ele erau ornamentate. Ornamentele, de regulă geometrice, erau realizate prin presare sau perforare, dispuse pe întreaga suprafaţă a chimirului sau cusute cu fâşii de piele, formând ornamente florale. Chimirul nu era confecţionat în gospodărie, ci se cumpăra de la târguri. Începând cu a doua jumătate a secolului al XX-lea, chimirele au fost tot mai des înlocuite de curelele de piele cumpărate din târguri sau de la magazin.

Lăţimea chimirelor varia între 10 şi 20-30 cm. Acestea se închideau în faţă cu două sau patru curele, în funcţie de lăţime. Cele mai multe însă (cele din colecţia Muzeului Județean de Istorie și Artă Zalău şi cele găsite în teren) au câte trei curele. Pe interior sau pe exterior au aplicate mici buzunare pentru bani şi erau purtate peste cămaşă. Chimirele vechi erau mai înguste, cele late datând doar de prin deceniul trei al secolului al XX-lea. După ce rolul lor de protecție dispare, ele se purtau doar ca piesă de podoabă.

Cureaua de piele

Confecționate din piele tare, curelele erau lungi, având cataramă de metal, iar mai târziu ținte. Începând cu a doua jumătate a secolului al XX-lea, ele au fost tot mai des înlocuite de curelele de piele cumpărate din târguri sau de la magazin.

*

Fără a fi simple accesorii supra-adăugate, ci adevărate piese componente ale costumului popular, integrate organic acestuia, podoabele exprimă o anume trăsătură a sufletului omenesc: pe de o parte, dorinţa de a-şi dezvălui apartenenţa la un grup social sau etnic, la o zonă geografică sau la o categorie de vârstă, iar pe de altă parte, tendinţa de a-şi marca individualitatea propriei persoane faţă de ceilalţi membri ai comunităţii satului.

Marea majoritate a acestor accesorii, pe care omul satului tradițional le purta la costumul de sărbătoare, le cumpăra din târguri. Târgul din Zalău, la începutul secolului al XIX-lea se organiza în fiecare sâmbătă. Din punct de vedere etnografic, târgurile nu sunt numai depozite simple de mărfuri, ci şi instituţii cu funcţii sociale şi culturale. Mult timp, târgurile au înlocuit pentru săteni nu numai magazinele de mărfuri, băncile, prospectele de preţuri, ci au constituit o parte din însăşi viaţa populară.

Legătura originală între târguri şi întrunirile festive este prezentă până în zilele noastre. Târgul este privit ca un eveniment festiv, ce se reflectă atât în înfrumuseţarea traistelor şi a desagilor „de târg”, în împodobirea jugurilor pentru boi, în calitatea mai bună a carelor şi căruţelor cu care sosesc la târg, cât şi în costumul sărbătoresc al participanţilor cu care se mândreau ori de câte ori aveau ocazia.

Târgul a fost întotdeauna un bun prilej unde flăcăul putea să-şi exprime sentimentele şi intenţiile mai serioase faţă de o fată, prin mici daruri, ca turta dulce cu formă simbolică, panglici pentru păr, piepteni, un pahar sau o farfurie cu numele fetei. Tot aici cumpărau flăcăii darul de logodnă (basma, cizme), iar fetele mari cumpărau „pene” din flori artificiale şi mărgele, pentru a face lăţitare în jurul pălăriei logodnicului sau alte obiecte dăruite la diferite ocazii.

Aşadar, prin piesele din colecția patrimoniului nostru am încercat să reconstituim (şi sperăm că am şi reuşit) atmosfera acelor vremuri.

Notă:

¹ Janeta Ciocan, Podoaba în portul popular din nordul României, Editura Etnologică, Baia Mare, 2007, p. 104.