Printre cele 50 de conferințe radiofonice ale lui Mircea Eliade din perioada 1932-1938 se numără și cea intitulată Tainele lui Dante. Ea a fost susținută în data de 2 decembrie 1937. În demersul său, cercetătorul miturilor pornește de la ideea că „o capodoperă literară nu-și secătuiește niciodată înțelesurile”. Mai mult, „fiecare epocă istorică descoperă în ea alte frumuseți și alte tâlcuri”. O lucrare valoroasă este considerată „un izvor nesecat de înțelesuri noi și de emoții proaspete”. Acest lucru este valabil mai ales în cazul unor creații în care „inspirația artistică este egalată, dacă nu chiar întrecută, de geniul filozofic”.
După introducerea în care face teoria capodoperei, Eliade își ilustrează opiniile prin trimiteri la scrierile lui Shakespeare și ale lui Dante, care strălucesc „deasupra tuturor creațiunilor artei Europene creștine”. Divina Comedie este considerată de către exeget „o sinteză neîntrecută a întregului Ev Mediu”. Este vorba de o operă ce concentrează în sine „un cosmos întreg”, în care se regăsesc „toate pasiunile omenești, toate virtuțile ca și toate păcatele, alături de istoria lumii, de mitologia greacă, de filozofia clasică, de mistica și teologia creștină”. În viziunea lui Eliade, nicio altă carte nu a reușit să reunească atât de multe fapte și idei. Poate doar Mahabharata, dar aceasta este alcătuită din 111.000 de strofe, în timp ce Divina Comedie nu conține „decât” 14.000 de versuri. Eliade îi dă dreptate lui Giovanni Papini atunci când acesta se minunează că Dante a reușit să „descrie atât de succint cele trei Imperii ale morții”.
Faptul că fiecare epocă a descoperit altceva în Divina Comedie se explică prin vastitatea, complexitatea și bogăția de simboluri ale operei. În plus, este vorba de o creație încărcată de mistere, asupra cărora a atras atenția deja autorul ei. Datorită complexității sale, Divina Comedie depășește coordonatele unei opere literare obișnuite. Nu întâmplător, în cântul al 9-lea din Infernul, poetul li se adresează cititorilor săi, atrăgându-le atenția asupra „doctrinei” ce se ascunde „sub vălul versurilor stranii”. Acest adevăr metafizic dorește să îl decripteze Eliade trecând dincolo de „sensul literal al operei”. Citându-l pe poet, exegetul remarcă faptul că „sensul literal se oprește la cuvinte”, în timp ce sensul alegoric se găsește camuflat sub o „minciună frumoasă”, adică „una veritade ascosa sotto bella menzogna”. Această tehnică de creație nu îl îndepărtează însă pe Dante de tradiția creștină. Drept dovadă, Eliade vorbește despre „sensurile alegorice ale textelor sacre” și despre rolul jucat de alegorie în mistica creștină. Asupra ambivalenței scrierilor biblice a atras atenția deja un teolog și un filozof de talia Sfântului Toma.
În repetate rânduri, Eliade remarcă faptul că, în afară de „sensul literal al versurilor”, Divina Comedie ascunde și alte semnificații. Drept consecință, fiecare epocă a încercat să-i aplice o altă grilă de lectură, în măsură să dezvăluie drumul către marile taine. Exegetul precizează că, în secolul al XVIII-lea, încă nu exista interesul pentru sensurile ascunse ale operei, cititorii mulțumindu-se cu semnificațiile de suprafață ale textului. Cu alte cuvinte, Divina Comedie era citită doar ca o operă de artă. În viziunea lui Eliade, punctul acesta de vedere este considerat greșit, deoarece nu este în măsură să reflecte întreaga bogăție a lucrării. Eseistul atrage atenția asupra faptului că „o operă de artă trebuie contemplată în toate sensurile pe care le indică creatorul ei”. Pentru a-și nuanța opiniile, Eliade trimite la tragicii greci. Dacă nu se ține seama de ideea de destin, operele acestora riscă să fie înțelese doar parțial. În interpretarea operei lui Dante, nu trebuie să ignorăm faptul că acesta a fost un teolog și un filozof care, prin Divina Comedie, încerca să le arate oamenilor drumul către mântuire. Drept consecință, cei care se opresc doar la episoadele dramatice ale textului, nu reușesc să depășească sensul lui literal.
Receptarea celebrei opere a cunoscut noi dimensiuni în secolele al XIX-lea și al XX-lea. Simpla trecere în revistă a marilor interpretări ale poemului reușește să ilustreze faptul că aceste exegeze exprimă spiritul epocii și/sau personalitatea exegetului. Eliade observă faptul că, „cu cât epoca istorică este mai opacă înțelegerii simbolului, cu atât interpretarea poemului dantesc este mai restrânsă, limitată adică la sensul istoric și literal al operei”. Sub acest aspect, se dă drept exemplu secolul al XIX-lea, când au prevalat exegezele de factură istorico-filologică. Acestea s-au dovedit foarte importante pentru explicarea textului, dar nu au făcut pași importanți în înțelegerea semnificațiilor lui ezoterice.
După ce îi amintește pe englezul Gabriel Rosetti și pe francezul Aroux, Eliade se oprește la un alt exeget care a încercat să dezlege tainele poetului florentin. Este vorba despre savantul italian Luigi Valli, care a publicat, în 1928, lucrarea intitulată Limbajul secret al lui Dante. Din păcate, moartea prematură a acestuia l-a împiedicat să își nuanțeze opiniile. Câțiva ani mai târziu, în 1935, Alfonso Ricolfi a continuat cercetările privind „limbajul secret” al lui Dante Alighieri.
Lucrarea acestuia se intitulează Studi sui Fedeli d`amore. Eliade menționează faptul că cei doi cercetători italieni, Valli și Ricolfi, susțineau ipoteza că Dante „cunoștea vocabularul simbolic al acelui grup de trubaduri și cavaleri medievali care se chemau «Fedeli d`Amore».” Cunoscând idealurile și simbolurile secrete ale acestui grup, poetul ar fi înzestrat Divina Comedie cu o cheie specială, recognoscibilă doar de cei inițiați, adică de adepții mișcării. În acest sens, se fac trimiteri la somn, care înseamnă „a fi în eroare”, „departe de adevăr”. În ultimele cânturi ale Purgatoriului, Dante este scăldat în apele fluviului Lete, o întruchipare a somnului și a uitării. Ulterior, el este cufundat în apele Eunae, ceea ce îi permite „să se ridice spre ceruri” și „să renască în Adevăr”. Viața nouă propovăduită de poetul florentin echivalează cu renașterea prin dragoste. Or ideea renașterii omului prin dragoste – menționează Eliade – reprezintă „fundamentul doctrinei acelor Fedeli d`Amore”. De aici ideea apropierii dintre Dante și Fedeli d`Amore. Mergând mai departe, se consideră că dragostea este cea care „mișcă soarele și celelalte stele”. Cu alte cuvinte, ea este însuși Dumnezeu.
Un alt trubadur, menționează Eliade, Jacob de Baisieux, spunea că amor trebuie citit despărțit ca a-mor, ceea ce înseamnă „fără moarte”. Potrivit lui Luigi Valli, Dante a ascuns în poemul său și o serie de idei eretice. Critic al Bisericii, el s-a aflat la Paris în timpul răsunătorului proces al Templierilor, care s-a soldat cu arderea pe rug a cavalerilor și cu desființarea ordinului. Faptul că poetul nu a dezvăluit nimănui motivele călătoriei sale poate îndreptăți supozițiile vizând posibila sa erezie.
O altă ipoteză privind opera marelui poet este lansată de către Père Mandonnet. Acesta nu a văzut în Dante un spirit eretic, dar a recunoscut bogăția de simboluri și de alegorii a operei sale. Consecința este faptul că numai un bun cunoscător al teologiei și al filozofiei medievale poate descifra semnificațiile adânci ale acestei creații complexe. Exegetul vede în celebra Beatrice o întruchipare a Teologiei. Mandonnet era convins că, atunci când a creat acest personaj în care a întruchipat toate virtuțile teologale, Dante nu s-a gândit la o femeie reală.
O altă interpretare care atrage atenția lui Eliade poartă semnătura lui Ernesto Buonaiuti, „unul din cele mai patetice spirite religioase pe care le are Italia contemporană”. Acesta este autorul unui studiu cu titlu elocvent, Dante come Profeta. În opinia lui Buonaiuti, marele poet era un adept al abatelui calabrez Gioacchino da Fiore. Asemenea acestuia, autorul visa la un nou Ev Mediu, un ev caracterizat prin domnia Sfântului Duh, adică a libertății spirituale. Din păcate, împotriva realizării unui asemenea ideal, Biserica influențată de tomiști ridica obstacole teribile. În felul acesta s-ar explica atacurile lui Dante la adresa conducătorilor Bisericii timpului său. Influența lui Gioacchino da Fiore asupra creatorului florentin a fost remarcată și de Giovanni Papini în lucrarea intitulată Dante vivo.
După ce trece în revistă câteva exegeze semnificative, Eliade observă marea diversitate a interpretărilor vizând Divina Comedie. Dante este reprezentat în aceste lucrări sub diferite ipostaze: eretic, inițiat în secta Fedeli d`Amore, scolastic și tomist, discipol al lui Gioacchino da Fiore. Faptul că azi se acordă o importanță deosebită sensurilor camuflate ale alegoriilor din scrierile reputatului poet reprezintă un semn al modernității și al actualității operei sale. Secolul XX a dus la redescoperirea funcției simbolurilor, fenomen ce a influențat puternic și exegeza dantescă. Datorită tainelor pe care le ascunde, își încheie Eliade observațiile, creația marelui florentin se bucură de „o actualitate pe care nu o are niciun alt mare scriitor al lumii”.
+ There are no comments
Add yours