Sus literatura!

Născut în localitatea bistriţeană Zoreni, Valentin Marica şi-a adus tributul zonei prin inaugurarea Monumentului Ţăranului Român. Opera sculptorului Alexandru Gavrilaş, monumentul, reprezintă înţelepciunea şi dragostea pentru pământ, pentru limbă şi port a celor din mijlocul cărora a pornit şi Valentin Marica.
Deţinător al mai multor premii literare ale Uniunii Scriitorilor şi ale Uniunii Ziariştilor Profesionişti, Valentin Marica a pledat o viaţă, de la microfonul Radio România, pentru limba şi literatura română.

Volumul Studii de istorie şi critică literară, apărut la Editura Limes, surprinde prin ofranda adusă înaintaşilor noştri: Antim Ivireanul, Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Şincai, Lucian Blaga, Ion Agârbiceanu, Pavel Dan, George Coşbuc, Octavian Goga, Nicolae Iorga, Nicolae Steinhardt, Emil Cioran, Grigore Vieru, Nichita Stănescu, Ioan Alexandru.
Cititor avizat, dar şi foarte harnic, Valentin Marica adună, pentru fiecare eseu din volum, date din mai multe volume, pe care le structurează şi le aşază mai apoi după propriile viziuni. Spre exemplu, vorbind despre Didahiile lui Antim Ivireanul, inserează citate din nu mai puţin de zece cărţi, şi lista este constantă pentru toate eseurile. Trage un semnal de alarmă în ceea ce priveşte promovarea valorilor, considerând că este momentul restituirilor culturale, al unor texte „de splendidă limbă veche”.
La rândul lor, scrierile lui Marica sunt dovada de iubire a limbii române, nuanţând culori ale cuvintelor, având o adevărată pledoarie pentru identitatea naţională şi vorbind despre „darul constructiv al operelor scriitorilor Transilvaniei”. Din această perspectivă, îl consideră pe Samuil Micu promotor, prin opera lui, al unui „itinerariu spre maturizarea spiritului de cunoaştere”. Mi-am amintit de povestea Ansamblului monumental al Şcolii Ardelene din centrul Clujului, de lângă Universitatea „Babeş-Bolyai”, afundat de un arhitect cu viziuni moderne într-o piaţă de beton, uitând de importanţa acestora pentru iluminarea poporului. Scandalul acesta al statuilor a prins amploare pentru promovarea personalităţilor ce au luptat pentru culturalizarea acestei ţări. La fel cum corifeii Şcolii Ardelene trebuie înălţaţi pe soclu, acolo unde le stă bine, şi opera acestora trebuie reeditată pentru că, se pare, am cam uitat de valoarea lor pentru construirea acestui popor. Iată, spre exemplu, o nouă lectură a operei lui Petru Maior readuce în câmpul de actualitate chintesenţe ale vieţii şi operei celui numit de Iorga logicianul generaţiei sale, sortit de „pronia dumnezeiască spre scoaterea naţiei sale din cumplitul întuneric, fiind şi omul argumentelor şi apostolul”. Forţa vitală a Hronicii lui Gheorghe Şincai poate fi observată şi azi.
Interesantă alăturarea dintre Ion Agârbiceanu şi Pavel Dan pe tema suferinţei umane, însă Valentin Marica spune că „sunt spirite confraterne, venind din aceleași tărâmuri ale luptei cu îngerul, cu moartea, cu durerea, ca M. Blecher”. În acest sens, personajul Urcan al lui Pavel Dan consideră moartea în ordinea firii, iar în Luminiţa a lui Agârbiceanu, baba Mâia nu se sperie la odihna sufletului, ştiind că Sfântul Petru o va însoţi în veşnicie.
Preluarea miturilor şi a unor pasaje biblice în poveşti este specifică scriitorilor transilvăneni, la rândul lui Valentin Marica extrăgându-şi din seva poporului teme pentru poezii. Şi despre al nostru George Coşbuc, spiritul apreciat „pentru erudiţia sa, fiind considerat în mediul academic drept omul învăţat”, spune că ar trebui readus în actualitate şi, fie doar pentru faptul că a reuşit, de-a lungul timpului, să promoveze tot ce are mai frumos poporul: „de o puritate morală fără egal a tresărit la vorbele sfinte, cele de neam şi ţară (ţara e mică, dar nu e de ocară, scrie poetul în cântec), bucurându-se când vedea că e viu steagul mântuirii, că pe Câmpia Libertăţii românii s-au adunat ca robi şi s-au întors la casele lor liberi”. Din păcate, deşi era un vizionar şi în poeziile lui a scris despre Unire, marele năsăudean, cum îl numea Steinhardt, s-a stins din viaţă cu câteva luni înainte de întregirea ţării.
Despre popor, construcţia unei ţări prin sacrificiu şi despre miturile acestuia, Valentin Marica scrie şi în eseul dedicat dramaturgiei lui Octavian Goga şi Nicolae Iorga, amintind aici de Meşterul Manole, respectiv Învierea lui Ştefan cel Mare. Crăişorul Horia al lui Liviu Rebreanu este considerat „imaginea condensată a ireversibilităţii pecetei tragice”, iar Apostolul Bologa are un itinerariu tragic, „traversând pătimirea, înfrigurarea antinomică a existenţei şi suferinţa împinsă la limită”.
Din multitudinea de gânduri pe care le-am extras din cartea lui Valentin Marica le mai amintim doar pe acelea legate de Nicolae Steinhardt, în care vorbeşte despre „energia textelor, coeziunea lor, acoperind reguli ale persuasivităţii ce ţin de spiritul învăţat”.
Despre acest volum, Mircea Tomuş afirmă că are inserate „frumoase pagini de analiză în care discursul critic se încarcă de puterea elocinţei şi fraza dobândeşte rezonanţe ample… Pagini scrise cu un deosebit simţ al frazării şi fericită putere de creaţie, împrumutând costumaţia omului de ştiinţă şi a hermeneuticului autentic”.
Acesta este o carte care merită a fi aşezată în rândul celor care vorbesc despre puterea creatoare a înaintaşilor noştri, despre marea cultură ce ne este readusă din biblioteci pentru a ne reaminti că putem sta drepţi în rândul popoarelor ce au o literatură majoră.