Șuncă pentru micul dejun

(Amintiri din cătănie)

(Titlul original „Sonka reggelire”, traducerea autorului)

Îmi place șunca, atât cea marinată și afumată de casă, cât și șunca din magazin, ori șunca presată. În ultimul nostru concediu, la micul dejun cu bufet suedez ne serveau cam șase feluri de șuncă. De aici mi-a venit în minte întâmplarea cu șunca, de acum mai bine de patruzeci de ani.

Mi-am petrecut serviciul militar într-o unitate de elită. Cazarma batalionului se afla la marginea orașului, la trei sute de metri de ultimul bloc. Dincolo de gard începea pășunea. Însă vacile sau oile nu pășteau acolo, terenul servea ca loc de instrucție pentru noi. În spatele cazărmii era un loc de unde s-a excavat odinioară argila pentru o fabrică de cărămizi de mult abandonată. Acum servea ca poligon de tragere improvizat pentru armament ușor.

Soldații erau interesați de trei lucruri: mâncare, posibilitatea plecării în permisii-concedii, și liberarea*. Ca recruți, știam că permisiile nu se acordă anterior depunerii jurământului, deci eram închiși în cazarmă cel puțin două luni. Liberarea era atât de departe, încât nici nu îndrăzneam să ne gândim la ea, așa că ne concentram pe stomac. Tăticii, bunicii noștri și rudele mai în vârstă de sex masculin ne-au informat că, dacă ne punem bine cu personalul de la bucătărie, atunci vom avea suficientă mâncare, deoarece în armată erau de obicei probleme nu numai cu calitatea alimentelor, dar și cu cantitatea lor.

Am făcut cunoștință cu cantina cazărmii în a doua zi de armată. (În prima zi am mâncat din valiză mâncare de acasă.) Aveam comandant de grupă un caporal moldovean, care a fost rezonabil, s-ar putea spune chiar omenos. El ne-a condus dimineața la adunarea de pe platoul din fața cantinei. A fost atât de amabil, încât s-a dus să se uite la meniul zilei, și ne-a anunțat vesel că la micul dejun va fi: pâine, șuncă, margarină, dulceață (marmeladă în limbajul popular) și ceai. Nu suna rău: vara precedentă am fost în tabără de tineret pe litoral, și acolo la restaurantul cu autoservire a fost ceva asemănător la micul dejun. Și era litoralul, nu armata…

După ce am stat un timp încolonați, am intrat în cantină în ordinea companiilor și plutoanelor. Fiecare pluton avea propriile mese (trei-patru mese a câte opt persoane). Sala de mese era atât de mare, încât am fi putut juca handbal în ea. Pe mesele cu suprafețe de plastic nu erau fețe de masă, și micul dejun era pus în fiecare farfurie. Toată lumea avea câte un cuțit și o furculiță și ceva care arăta ca o ceașcă de ceai. Cana și farfuria erau din material inox. Pe fiecare farfurie se găsea un cub de margarină, un cub de dulceață și o bucată de slănină afumată, iar lângă farfurie era cana și două felii de pâine.

Ne-am ocupat locurile și subofițerul de serviciu a dat semnalul că putem mânca. Așteptam șunca anunțată, deși încă simțeam gustul șnițelelor de ieri în gură, pe care mama le-a făcut pentru drum. M-am uitat mai întâi la masa noastră, apoi la vecini și am văzut că toată lumea avea în farfurii bucăți de slănină cam de aceeași mărime. Dar nimeni nu a primit șuncă, deși conform caporalului nostru, în meniu scria șuncă. M-am gândit, poate a fost o greșeală de tipar, sau că aprovizionarea nu a putut aduce șuncă. (Eram în anii șaptezeci, pe vremea aceea aprovizionarea populației nu se deteriorase atât de mult ca în ultimul deceniu de comunism). Am spus caporalului cu prudență, că șunca nu este șuncă, ci slănină. M-a întrebat dacă nu-mi place slănina? Pentru că dacă nu-mi place, pot să i-o dau lui fără probleme, pentru că această șuncă-slănină este delicioasă. (Așa a spus.) La prânz, mi-a arătat și locul unde era afișat meniul, și acolo am putut vedea, că într-adevăr era trecută șuncă la micul dejun.

După câteva zile, șunca era scrisă din nou în meniu, dar am primit iarăși slănină. Mai târziu, când eram mai acomodați cu viața de cazarmă și mai umblați în zona cantinei, ne-am dat seama că practic meniul este făcut pe zece zile, iar totul se repetă din zece în zece zile.

În a doua săptămână, am fost repartizați cu grupa noastră la cantină pentru serviciul de o zi, prilej cu care am putut vedea cum funcționează regimul alimentar din armată. Acest serviciu s-a repetat în fiecare lună, iar noi am văzut și am înțeles din ce în ce mai multe despre sistemul de hrănire al militarilor. Acesta este un factor important, pentru că până și înaintașii noștri spuneau, pe bună dreptate, că nu poți lupta cu stomacul gol!

Cu ocazia primului serviciu la cantină am avut norocul să-l cunoaștem pe șeful blocului alimentar al batalionului, căruia trebuia să ne adresăm cu apelativul: „Tovarășul maistru!” El a fost bucătar ca formație profesională, dar nu l-am văzut niciodată gătind în timpul petrecut în armată. Era numit maistru pentru că gradul său de subofițer însemna că era un maistru militar, ca și maiștri-mecanici care întrețineau mașinile și transportoarele blindate. Chiar era binevenit apelativul de maistru, deoarece avea un nume atât de greu de rostit, încât dacă nu-l vedeai scris, cu greu îl puteai pronunța. Cu pronunția numelui maistrului nostru de altfel și alții se descurcau cam greu, indiferent de originea lor etnică. Și pe deasupra era un om tare ciudat, pentru că avea aluri ungurești, ritm românesc și un fel de sadism calculat, combinat cu grosolănie specifică în același timp, care nu știu cărei nații îi este caracteristică. Acesta se exprima într-un mod personal, în limbajul său, în fiecare propoziție folosea cel puțin o combinație de cuvinte care nu ar fi suportat tiparul, sau o referire neloială și directă la strămoșii persoanei căreia i se adresa. Nu era în vârstă, avea vreo 35 de ani, poate ceva mai puțin…

Nici ca aspect exterior nu era o persoană obișnuită: era prea slăbănog pentru un maistru bucătar. Avea o înălțime de aproape doi metri, era un fel de roșcovan spre blond în același timp. Spatele îi era încovoiat și umerii căzuți, în modul caracteristic doar oamenilor deosebit de înalți și slabi. Fața lui era de cele mai multe ori roșie, doar atunci când se enerva tare, atunci devenea brusc palid. Dar așa alb la față l-am văzut doar de trei sau patru ori, în mai bine de un an. În uniformă sau în halat de bucătar (pe care îl îmbrăca imediat ce intra în zona bucătărie-cantină-depozit de alimente) încă arăta cumva, pentru că poate acest gen de îmbrăcăminte ascundea unele dintre ciudățeniile lui corporale. Dar îmbrăcat în civil, arăta ca unul pe care fusese aruncată haina cu praștia, părea că poartă haine care nu se potriveau pe talia lui. Dacă foarte rar, de vreo sărbătoare, venea în costum, atunci haina atârna pe el, parcă purta mărimi nepotrivite, chiar dacă stofa era o țesătură de marcă…

Printre subalternii săi se numărau opt-zece bucătari, un magazioner la depozitul de alimente și doi ospătari care conduceau popota ofițerilor. Toți erau militari în termen, selectați și antrenați personal de către maistru, dintre numărul mereu excesiv de mare soldați doritori să ajungă bucătari. Printre bucătari s-au numărat doi bucătari șefi adjuncți, aghiotanții maistrului, adică mâna lui dreaptă și stângă, și în cele din urmă, principalul său om de încredere, poate chiar complicele lui – magazionerul.

Iată cum se derula programul zilnic al maistrului:

– sosirea la cazarmă la șapte dimineața sau cu cinci minute înainte, pentru că exact la șapte garda de onoare îl întâmpina pe comandantul batalionului, pe Colonel, cu o ceremonie militară oficială, iar maistrul nostru prefera să evite întâlnirea cu șeful;

– mergea direct în biroul propriu de pe holul bucătăriei, unde își lua halatul, lăsând acolo servieta și chipiul;

– tot acolo primea raportul bucătarului-adjunct de serviciu, despre servirea micului dejun și numărul militarilor trecuți la porția de hrană pe ziua respectivă. În funcție de efectivul de hrănit ordona aceluiași bucătar să scoată din magazia de alimente materia primă necesară;

– după aceea intra la popotă, unde servea micul dejun îmbelșugat – comandat cu o zi înainte. Acolo mai stătea de vorbă cu ofiţerii şi subofiţerii de serviciu, despre vreme, fotbal sau despre bârfa zilnică, ori despre filmul din ziua precedentă pe care îl văzuse lumea la televizor;

– la ora opt fix, însoțit de caporalul de serviciu pe bucătărie inspecta cele două grupe de recruți repartizate pentru ziua respectivă la serviciul pe bucătărie. Apoi ordona soldaților aliniați să numere: „Unu-doi, unu-doi!” Dacă în calendar era o zi cu soț, atunci cei cu numărul doi mergeau la curățat legume: cartofi, ceapă, morcovi sau de ce era nevoie pentru mesele de prânz și cină în ziua respectivă. Cei cu numerele impare, înarmați cu ustensile: perii de curățat, cârpe, mături, găleți și lighene, se apucau de făcut curățenie pentru ca totul să lucească până la prânz, „Ca becul” – vorba maistrului. Și în funcție de toane mai adăuga câte ceva despre mamele soldaților și de strălucirea „ouălor lui Solomon”!

După inspecție și instrucție, pleca o oră-două în direcția clădirii comandamentului, unde era și șefia intendenței (serviciul transport și administrativ) al unității. De acolo se întorcea pe la zece, fie vesel, fie, Doamne ferește, alb ca varul. Dacă nu era prost dispus, mai făcea o scurtă inspecție a pregătirilor pentru masa de prânz, apoi cobora în magazia de alimente, care era sub bucătărie și nu ieșea de acolo până la prânz, până când mâncarea nu era gata. Toți cei avizați știau că în depozit este și o provizie de băuturi, iar el obișnuia să joace cărți și să bea vin acolo cu un plutonier, magazionerul de la compania întâi. Acolo nu putea fi deranjat, eventual doar de magazionerul de la depozitul de alimente, care servea personal băutura (din surse proprii) și gustările, împreună cu cafeluțele aduse de la popota ofițerilor.

Oricum, și acest magazioner era uns cu toate alifiile, demn de șeful lui. Ciupea din alimentele soldaților pe unde putea. Vămuia fără jenă portocalele destinate meniului de revelion: porția de soldat era de 250 de grame de portocale, deci era un sfert de kilogram. Deoarece șase-șapte portocale minuscule cântăreau un kilogram, el nu drămuia prea mult. Împărțea pe bucăți și nu după gramaj: un soldat = o portocală. A mai dat câte două bucăți veselarilor (distribuitorilor de alimente), ceea ce însemna câte o persoană pe pluton, și restul, practic mai mult de o treime din portocale o stoca pentru el și prietenii lui. S-a întâmplat că arunca la gunoi portocale stricate încă și în martie, când în decembrie oamenii stăteau la cozi uriașe la magazine pentru portocale și alte citrice. Era evident că și soldații doar salivau după citrice.

Nici cu vinul din depozitul lui nu proceda altfel. Era lege că de șase ori pe an: două sărbători naționale, Ziua Armatei, Revelionul și încă de două ori, când recruții depuneau jurământul, soldaților li se servea vin la prânz: un sfert de litru de căciulă, ceea ce însemna că patru soldați primeau un litru de vin. Nu te puteai îmbăta de atâta, dar aveai măcar iluzia unei mese festive. În meniul festiv era de obicei vin de masă de calitate inferioară, cel mult mediocră, dar pe magazioner îl ducea mintea, mai ales tupeul, dar și mai mult obrazul, „să boteze” vinul soldaților.

Avea o seringă mai mare, cu care extrăgea un sfert din conținutul sticlei de vin prin dop, și înlocuia cu apă de la robinet. Era o lucrare de durată, dar își petrecea majoritatea zilei în depozit și avea timp pentru asta. El dilua doar vinul trupei, nu și al ofițerilor. Cu siguranță ei l-ar fi descoperit și l-ar fi reclamat pentru „botezarea” vinului. Dar soldații nu știau nimic despre asta, pentru ei vinul diluat era tot vin și le pica bine…

Acest program mai relaxat (partida de cărți) era ratat dacă el se întorcea palid de la comandament: intra gâfâind ca o locomotivă în bucătărie și făcea drepți-culcat-târâș cu grupul de la curățenie, pe mozaicul umed, apoi urma grupa de la curățat legume. Dădea comenzi mai aspre decât caporalul cel mai turbat.

În cazul în care avea o zi proastă, dacă vedea că un biban* curăța cartofii dând jos coaja prea gros, urla la el și îl amenința cu tribunalul militar, pentru risipă. Dacă observa lacrimi în ochii celor care curățau ceapă, le zicea și expresia sa preferată cu „puiu’ mamii”, dar avea diverse alte expresii despre diferite plante, fructe sau animale sau cu o „amabilitate” ce-l caracteriza, dădea ordinul scurt: „Atac cu gaze!” În astfel de caz, trebuia să-ți pui masca împotriva gazelor și să-ți continui activitatea. Vă puteți imagina ce plăcere era să respiri într-o mască de gaz din cauciuc, strânsă pe fața omului, sau pur și simplu să reziști în căldura și umezeala bucătăriei. Desigur, activitatea era sistematic presărată de comenzi repetate: „Culcat! Drepți! Culcat! Drepți!”… Uneori până la leșin.

Dacă în momentul „antrenamentului” un soldat făcea un gest nepotrivit sau scotea sunete care maistrului nu-i plăceau, îl lua cu el în „izolator”. Era camera frigorifică de lângă biroul lui. De obicei, după un program special de jumătate de oră, delincvenții se întorceau roșii, umezi și tremurând. Nu mai scoteau nicio vorbă în ziua aceea.

Dintre cei care au trecut printr-unul dintre aceste programe în camera frigorifică, unii mai curajoși ne-au povestit apoi, că în timp ce executau seturi a câte cincizeci de flotări, alternate cu săritura broaștei sau cu plimbarea berzei, combinate cu alte exerciții istovitoare, Maistrul îi privea cu o expresie aproape sadică și satisfăcută. Pe deasupra, maistrul nostru cu vorbe șuierate între dinți, înjura pe delincvent împreună cu toți strămoșii săi. Din când în când mai și urla, că el este un om bun, dar răbdarea lui avea limite…

Se spune că maistrul, odată, și-a găsit nașul: un recrut cu o vechime de abia trei săptămâni de armată, care încă nu cunoștea suficient de bine regulile militare, nu prea înțelegea nici comenzile și nu avea habar de exercițiile respective, doar a stat când i-a auzit ordinele. Evident că l-a luat la izolator, unde maistrul i-a dat câteva comenzi simple. Întrucât nu a reacționat, maistrul s-a prins, și i-a explicat bibanului, care se uita la el cu o mutră bleagă, că ultima comandă pe care o dăduse a fost: „Execută exercițiul numărul patru! Cincizeci!” Acest lucru ar fi însemnat cincizeci de flotări. Flotările executate regulamentar impuneau ca executantul când se apropia de sol, doar catarama metalică a centurii avea voie să atingă betonul, burta sau genunchii nu. Desigur, nu a înțeles explicația, sau după unii, recrutul nu a vrut să înțeleagă, așa că maistrul a repetat comanda pentru el însuși și în mod exemplar a efectuat exercițiul cu scop demonstrativ, iar catarama suna ritmic, cum atingea podeaua din beton.

După demonstrația reușită, s-a ridicat din nou și a repetat ordinul recrutului, care s-a așezat în poziția dorită, însă când s-a apropiat de pământ, brațele nu au mai putut suporta greutatea corpului și s-a prăbușit pe burtă, de unde nu s-a mai putut ridica. Acest lucru a fost mult prea mult pentru maistrul, care a urlat: „Drepți! Atenție la mine!” Și a efectuat încă o dată exercițiul demonstrativ în fața soldatului, care l-a privit cu o față stoică. Apoi, când i-a venit rândul ca el să efectueze exercițiul la comandă, din nou a căzut în același păcat, cumva ca un Svejk mai zăpăcit. După efort, era de înțeles că toată încăperea răsuna de comenzile și înjurăturile maistrului, care nu a putut răzbi cu recrutul nătăfleț.

Gălăgia din izolator a atras atenția a doi bucătari și caporalului de la serviciul pe bucătărie, care din exterior au început să pândească prin fereastră, și l-au văzut pe maistrul care executa flotări în serii în fața soldatului. Și apoi încercând din nou să-l convingă pe soldat să execute ordinul, dar el s-a întins pe podea ca un nenorocit. Nu se știa dacă respectivul chiar nu a putut efectua exercițiul sau din șmecherie făcea pe prostul. Maistrul ajuns la capătul răbdării, cu înjurături grosolane, l-a expediat pe individul către mă-sa, dacă e nu e în stare să facă nici atâta. În ușă a mai dat cu piciorul după soldat, dar el a scăpat nevătămat, deși suflul elanului a fost de ajuns ca el să prindă viteză, și să se amestece printre camarazii săi puși pe șmotru.

Probabil vreunul dintre martorii scenei ar fi suflat vreunui subofițer sau ofițer că talentul Maistrului a eșuat cu recrutul. De atunci, când ofițerii și subofițerii doreau să-l scoată din sărite, doar se interesau dacă exercițiul numărul patru este dificil? Mai târziu era destul să se înfurie când cineva pronunța numărul sau cuvântul patru. Considera drept o insultă la adresa lui.

Cineva, foarte curajos, dis-de-dimineață, sub acoperirea întunericului, a zugrăvit cu var numărul 4 pe peretele zidului de sprijin, vizavi de biroul maistrului. De îndată ce el s-a uitat pentru prima dată prin fereastră, a descoperit atentatul. S-a repezit imediat afară și personal a acoperit cu var cifra fatidică, sub privirile și chicotelile soldaților și subofițerilor. Deci, maistrul nostru era un om atât de bun, și hrănirea a vreo opt sute de soldați, subofițeri și ofițeri depindea de dispoziția sa bună sau proastă.

O dată pe săptămână, programul de dimineață al Maistrului era diferit: după raportul și micul dejun, pornea într-un tur de achiziții și aprovizionare cu un camion sau dubiță de transport de mărfuri. Vehiculul era condus de un soldat și era însoțit de confidentul său, magazionerul. Aceasta însemna în special procurarea de carne, deoarece pâinea era adusă zilnic direct cu mașina brutăriei. Celelalte alimente neperisabile, precum ulei, zahăr, sare, condimente, orez, paste, fasole, mazăre și altele erau aduse la intervale mai mari de timp.

Carnea și mezelurile erau procurate de la abatorul orașului. Procedura era ca mașina de transport să fie cântărită pe un cântar platformă la intrare și la fel la ieșire. Diferența trebuia să se potrivească cu greutatea totală a cărnii și a mezelurilor de pe facturi. Acest lucru se potrivea de obicei, dar cu toate acestea, Maistrul a scos de fiecare dată una sau două carcase de porc fără factură. Avea o metodă bine pusă la punct pentru asta: la intrare, confidentul său, magazionerul, se ascundea în interiorul mașinii, și portarul cântărea mașina împreună cu greutatea lui. La plecare, magazionerul ieșea și el pe jos cu Maistrul, cărând servieta lui.

Șeful măcelarilor era exact opusul Maistrului: mic, negru și cu burtă și îi plăcea rachiul. Era dispus să dea o jumătate de porc tăiat la un preț avantajos, ca la prieteni și fără factură, adică pentru un litru de palincă, iar două carcase de porc pentru doi litri. Sistemul nu a dat greș niciodată la cântărirea de la ieșire, pentru că portarul nu avea dreptul să controleze marfa de pe factură, trebuia doar să verifice greutatea la cântar. La abator erau sacrificați și prelucrați câteva mii de porci lunar, cei câțiva porci pe lună treceau neobservați. Și ceilalți angajați furau în mod firesc și regulat, dar în cantități mai mici…

Carcasele de porci erau apoi predate la una dintre măcelăriile cunoscute, iar contravaloarea lor a fost împărțită în două: jumătate era a maistrului care procura marfa, iar jumătate era beneficiul măcelarului care vindea carnea la kilogram. Dacă măcelarul cântărea bine, putea câștiga și ceva mai mult. În caz de control, oricine putea fi mituit cu două kilograme de pulpă sau de cotlet de porc. Nu era o afacere de neglijat. Dacă maistrul livra săptămânal, atunci câștiga încă un salariu din cele patru (șase sau opt) carcase de porc, în fiecare lună, sau chiar mai mult. Magazionerul își ținea gura, avea și el propriile beneficii din funcția sa, și nu dorea să cadă în dizgrația șefului său. Nici șoferii nu suflau vreo vorbă, probabil și ei câștigau ceva. Din moment ce maistrul era un descurcăreț, câștiga chiar mai mult decât cu carcasele de porci, probabil cu șunca noastră pentru micul dejun. Problema legată de șuncă nu s-a terminat aici, încă nu știam procedeul cum se transformă șunca din meniul soldaților (pe hârtie) în slănina din realitate. Aceasta se făcea printr-o inginerie bine rodată. Rezolvarea misterului a fost facilitată de o întâmplare: șoferul Maistrului, odată la beție, s-a lăudat, ori a bolborosit ceva legat de șuncă, sau despre șunca și salamul care ar deveni slănină.

De la abator procurau și șuncă – asta se întâmpla cam la două-trei săptămâni – de regulă 180 sau chiar 200 de kilograme. Cam atâta era cantitatea necesară. Dar aceasta nu a ajuns niciodată în depozitul frigorific al blocului alimentar din cazarmă, ci a fost schimbată cu slănină afumată, în marele magazin alimentar de lângă măcelăria cunoscută. Prețul slăninei era de aproape trei ori mai mic decât al șuncii, iar diferența de preț s-a împărțit jumi-juma cu șeful magazinului. Calculând bine, e posibil ca o singură tranzacție să aducă încă un salariu. Stomacul de soldat este orb, iar băieții consumau și slănină într-o veselie. Șunca s-a vândut foarte bine în alimentară, spre satisfacția Maistrului și gestionarului magazinului. (La sfârșitul anilor șaptezeci, gardurile nu erau chiar din cârnați, dar încă se găseau mezeluri la liber). Până la urmă, nici pentru șuncă nu a contat dacă va fi „utilizată” în scopuri militare sau civile…

Dezlegarea procesului de transformare a șuncii în slănină mi-a luat aproape patru luni și m-a costat o jumătate de litru de coniac și vreo 10-12 beri. Cu acestea a trebuit să-l ung pe șoferul maistrului, pentru ca atunci când acesta era deja un pic pilit și mai liber la gură, să-l facem să ciripească mai mult.

Când întreaga imagine a șmecheriei ne-a fost clară, cu cel mai bun prieten din armată am început să ne gândim, cum să-l facem pe maistru să nu mai continue cu aceste furtișaguri în dauna soldaților. Știam că are doi șefi dintre care unul era Colonelul, Comandantul adică, șeful întregii unități, dar nu știam cum să-l abordăm. Un soldat nu putea pur și simplu să se prezinte în fața lui fără riscul de a fi sancționat drastic. În principiu, exista posibilitatea să ieșim din formație în timpul raportului de dimineață și să raportăm cazul direct Comandantului. Însă nu aveam nicio dovadă efectivă în mâinile noastre, în afară de vorbele bolborosite de șofer. Am fi putut să-l înfundăm probabil, dar ne-am fi săpat și propriul mormânt, măcar la figurat. Legea omertei a funcționat și în armată, iar dacă un soldat își reclama superiorul sau superiorii, ulterior era făcut să-și regrete gestul foarte, foarte amar. Chiar dacă formal era ascultat și lăsat să vorbească, sau poate că pe loc să fi fost încurajat pentru gestul curajos, ulterior suporta represalii serioase. Asemenea fapte erau răzbunate crunt, denunțătorul fiind împins uneori la dezertare sau sinucidere. Prin urmare, acest tip de sesizare a ilegalităților se întâmpla foarte rar și era mult prea riscant.

Celălalt superior ierarhic al maistrului era comandantul serviciului de aprovizionare și transport, Maiorul. Un ofițer mai în vârstă, care nu mai avea mult până să se pensioneze. Dar nu prea avea multă autoritate, tocmai din cauza vârstei. Acest lucru era evident din faptul că subordonații săi, subofițerii din depozite și însuși maistrul umblau numai după propriile lor năravuri și furau pe unde puteau. Maiorul nu se amesteca în acest sistem bine uns. Poate că Maiorul, mai demult, „a fluierat în biserică”* și din această cauză a rămas la un grad atât de mic. O dată pe lună – în calitate de ofițer de serviciu pe unitate, nu ca șeful intendenței – trecea pe la cantină, bucătărie și pe la magazia de alimente, dar nu a găsit niciodată nimic în neregulă. I se oferea o mică gustare delicioasă, cu niște îmbunătățiri din partea maistrului, magazionerului și bucătarului șef de schimb, și atâta era totul. Se vedea că era plictisit de toate acestea.

Întrucât nu am îndrăznit să ne prezentăm în fața lui ca să facem reclamație împotriva afacerilor murdare ale maistrului, am ales metoda probată a sesizării scrise anonime. Prietenul meu a sugerat să scriem o sesizare anonimă, și s-o trimitem cumva Maiorului. Dar am amânat această variantă o vreme, pentru că tocmai în acel timp era în desfășurare un caz cu o plângere anonimă la compania a III-a, împotriva plutonierului de la magazia companiei. Subofițerul cerea împrumuturi de la soldați, sume mici și nu le restituia niciodată. Din această cauză, unul dintre militari, pe care l-a fraierit de două ori, a făcut o plângere anonimă împotriva lui. Ofițerul de contraspionaj a luat probe de scris de la întreaga companie și denunțătorul anonim a fost descoperit. Până la urmă, el a pățit-o, pentru că ai săi colegi au refuzat să recunoască faptul că plutonierul e dator la toată lumea. Nu a putut dovedi cu martori împrumuturile, deoarece subofițerul cerea banii întotdeauna între patru ochi, și zicea că doar până la data de întâi a lunii următoare, zi care nu a venit niciodată.

Plutonierul l-a amenințat public că îl va da în judecată pentru calomnie, dar bineînțeles că nu a făcut-o. Deși toată lumea știa că soldatul are dreptate, niciunul dintre șefi nu l-a susținut. Și de această dată a funcționat solidaritatea cadrelor profesioniste în uniformă…

Aproximativ cu două săptămâni mai târziu, am elaborat schema noastră: am stabilit ce să scriem în sesizare, iar la prima învoire, amicul meu ajuns acasă i-a dictat fratelui său, care era student la Cluj. Și tot el a pus plicul în cutia poștală dintr-o gara de pe traseu. Plicul a fost expediat la adresa de serviciu a Maiorului.

L-am rugat pe furierul (secretarul) Maiorului, un alt soldat pe care îl cunoșteam și care a fost coleg de școală cu amicul meu, să urmărească corespondența, să observe când va ajunge plicul. A sosit cu trei zile mai târziu și furierul i-a predat-o șefului său împreună cu poșta zilnică. Timp de două zile nu s-a întâmplat nimic, dar a treia zi l-a convocat telefonic pe maistrul care, după cum a povestit furierul, a sosit la scurt timp după telefon. A intrat în birou și, conform relatării prietenului nostru, a stat cu Maiorul mai bine de o oră.

Maiorul i-a citit scrisoarea anonimă și l-a întrebat cât adevăr este în ea. Maistrul s-a bâlbâit la început, dar apoi a scos-o cumva:

– Știți, tovarășe maior, am trei copii și femeia așteaptă pe al patrulea. Pe deasupra, am început să construim o casă, pentru că noi șase nu vom încăpea în apartamentul cu trei camere. (Maistrul a avut curajul să mintă cu nerușinare, pentru că avea doar doi copii și nici soția lui nu era însărcinată, dar maiorul nu știa asta.) Am început construcția anul trecut, dar cimentul și fierul beton sunt foarte scumpe și nici nu am vorbit despre cărămizi și cherestea.

A mai explicat că alimentele economisite de la mesele soldaților obișnuia să le utilizeze pentru îmbunătățirea hranei ofițerilor. Superiorul nu prea vorbea, doar mormăia din când în când, pentru că bănuia că nu e adevărat.

Maistrul și-a continuat justificarea:

– Țăranii aceștia nici nu pățesc nimic rău cu slănina. Pentru că, dă-o naibii de șuncă! Doar ei tot slănină mănâncă și acasă! Mai mult, valoarea calorică a slăninii este de 1,5 ori mai mare decât a șuncii slabe.

A scos chiar și alte lucruri, apoi a venit cu tromful:

– Tovarășe maior, nu ați avea nevoie de două carcase de porc, la un preț rezonabil sau chiar cadou? Pentru că suntem oameni, iar o mâna spală pe alta… V-aș aduce chiar mâine dimineață două carcase de porc de la abator și voi încerca să mai procur încă două de Crăciun.

Maiorul s-a luminat și și-a dat acordul:

– Ei bine, tovarăşe maistru. Știți unde locuiesc și mâine îi voi spune soției mele că veți aduce ceva în frigider. Dar să nu fie carne congelată sau refrigerată, pentru că are miros.

– Desigur, desigur, tovarăşe maior! Porcii vor fi sacrificați mâine dimineață și carnea va fi cât se poate de selectă. Carne care nu este nici grasă și nici prea slabă. Și așa va fi și de Crăciun. Pe cuvântul meu de onoare!

Maiorul a văzut că este de profitat, așa că a ridicat prețul:

– Să ținem cont că vom avea Crăciunul de trei ori pe an și veți asigura porcul pentru asta. Dacă așa va fi, atunci nici nu am primit această scrisoare…

– Desigur, tovarăşe maior, vom avea de trei ori Crăciunul. Și va fi și destulă șuncă și pentru Paște…

– Și încă ceva, tovarășe maistru: în meniul soldaților scrie că primesc de trei ori, la fiecare zece zile, șuncă la micul dejun. Așadar, dacă primesc șuncă în prima zi a fiecărei decade, atunci nimeni nu ar putea spune nimic, pentru că soldații chiar mănâncă șuncă și șunca este chiar șuuuncăă!

Maistrul nostru a pălit când a auzit această ultimă frază, dar a înghițit broasca pentru că avea musca pe căciulă. Apoi, de parcă cineva i-ar fi scos un dinte, a răspuns:

– Am înțeles, tovarăşe maior. Acei blestemați pot mânca șuncă de trei ori pe lună.

Maiorul l-a lăsat să plece cu aceste cuvinte:

– Deci, ne-am înțeles! Eu nu știu nimic, nu am primit această scrisoare și dumneata știi ce ai de făcut!

– Da, tovarăşe maior!

Și cu asta, maistrul a ieșit din biroul șefului său. Era destul de palid și mormăia pe sub mustață…

– La naiba! Am plănuit ca locuința noastră să fie gata la anul. Dar din cauza acestor mâncători de șuncă, putem locui chiar și doi ani în blocul nenorocit!

Și de când s-a întors foarte palid în împărăția sa, din ziua aceea a aplicat un tratament deosebit de crunt celor care erau de serviciu pe bucătărie. De data aceasta, de „atenție” s-au putut „bucura” și bucătării, și veselarii, distribuitorii de mâncare. Au scăpat doar magazionerul și cei doi ospătari de la popota ofițerilor.

A doua zi i-a livrat soției Maiorului cele două carcase de porc, împreună cu o șuncă afumată somptuoasă, ca bonificație. Pentru că, la urma urmei, onoarea haiducească tot onoare rămâne…

Epilog:

În lunile rămase din armată, de fiecare dată când la micul dejun s-a servit câte o felie de șuncă din ce în ce mai subțire, eu cu amicul meu ne uitam unul la celălalt și zâmbind rosteam: „Nu degeaba se spune că șunca este șuuuncăă și nu slănină!” Desigur, ceilalți nu înțelegeau nimic, dar asta nu ne deranja deloc.

liberare* – lăsare la vatră, sfârșitul stagiului militar

biban* – recrut, soldat proaspăt înrolat

a fluiera în biserică* – a comite greșeli condamnabile