Sublimarea și sublimul iubirii în poezia unui sacerdot

Estimated read time 8 min read

Că iubirea în toate formele ei, manifestă ori sublimată, este energia miste­rioasă și sublimă ce nutrește toate fenomenele existenței și ale creației este indubitabil. Volumul liric „Învins de iubire” al poetului Gheorghe Pop, tipărit la Editura Gutinul în Baia Mare cu ani în urmă, prezintă iubirea ca pe o legitate căreia eul nu dorește și nici nu i se poate se sustrage, fie că e vorba de repere biografice, de spațiul natal, de fantasma iubitei adolescen­te, de neuitat, ori de credință, de supliciul și jertfirea pe cruce a Fiului lui Dumnezeu. Eul poemelor percepe iubirea ca pe un magnetism ce intercondiționează lucrurile în țesătura lumii și conectează sinele cu realul, într-o mișcare cu dus-întors. În graba sau în tumultul timpului volumul va fi trecut mai puțin observat și comentat, dar tema și viziunea lui sunt moderne și actuale.

Iubirea e aici adorarea unei întru­chipări feminine de nerecuperat din tumultul timpului, e imbold puritan și moral ce, în loc să domo­lească, întețește ten­siunea sufle­teas­că, e sacrul din profan, ignorat și desconsiderat. Vorbind de poezia unui sacerdot, cititorul s-ar aștepta ca ea să fie cumva tezistă, de respingere a profanului și de afirmare a credinței, dar volumul „Învins de iubire” e alcătuit în altă optică. Modern în viziune și concepție, autorul subsumează iubirii întreg cursul existenței sale. Sursă a tuturor manifes­tărilor omenești, stârnind trăiri, inspirând reacții și motivând comportamente, iubirea este o energie subliminală ce poate motiva, sau sminti eul în/din traseul său spiritua­lizat. Citatul biblic preliminar: „Dumnezeu este Iubire și cel ce rămâne în Iubire rămâne în Dumnezeu…” (Ioan, 4:16) întărește și semantica din titlu, și mesajul poemelor.

Alcătuit din 73 de poeme scrise în linia liricii transil­vane instituite de Coșbuc, Goga, și continuate de Blaga, Cotruș sau Ioan Alexandru, până la Ion Pop, volumul, în trei părți, conține: 25 de poeme cu tematică civică și cotidiană sub titlul În patria cuvântului;o poezie a erosului sublimat, în partea a doua, sub titlul Calvarul inimii, și poeme pe teme și motive biblice în partea a treia, Sfânta Sfintelor. Substanța lirică e iubirea – ce fel de iubire? De satul natal, pentru fascinanta și pierduta iubire din adolescență, sau patetica iubire de viață. Autorul este preot, iar tumultul său sufletesc este un freamăt permanent între condiția omenească, inevitabil laică și profană, și condiția sacer­dotului care-și asumă renunțarea ascetică și o practică tenace. De aici și unda de romantism și de dramatism a poemelor.

De o frumusețe de netăgăduit, poezia din volum este o reverberație specifică generațiilor de poeți născuți în satele românești după război și traversând în copilărie și adolescență deceniile comuniste. Înstrăinarea lor de sat, dorul meleagurilor natale, fiorii revenirii și recunoașterea celui plecat de către țărână, ulițe, cărări și pridvoarele caselor sunt recurente în poemele din secvența În patria cuvântului. Vorbim aici de iubirea satului natal pentru fiul înstrăinat și, simultan, a fiului plecat, înfiorat de dorul de acasă. Între sat și fiii duși la învățătură era o relație afectivă cu dus-întors. Aici, într-un acasă emblematic, stă mirajul sufletului menit să cânte și să oficieze coborârea ceremo­nioasă a harului, ori a Adevărului în cuvinte: „Acasă la noi când mă-ntorc/ Pământul îmi înfioară picioa­rele,/ Ulițele mă cunosc după mers,/ După grai toate pridvoarele.// Acasă la noi când mă-ntorc/ Sufletu-mi este o cosmică vioară/ Prin care armonii divine/ Din înalturi mirific coboară” (Acasă, p. 12). Veșnicia la sat este, cum intuia Lucian Blaga, emoționantă conexiune cu cosmicul.

Elemente-reper desenează geografia identitară cu: universul satului, teluricul și cos­micul, cu ulițele și pridvoarele, dar și cu „Poiana Soarelui”, cu brazii semeți, model de verticalitate în existență, râul Mara sugerând perseverență și dăinuire, cositul ierbii etc.

Deviza lui Vasile Lucaciu, Pro Sancta Unione Omnium Roma­norum și memoria momentelor de la Alba Iulia aduc în poeme istoria. Eul e integrat nu doar actualității, ci și trecutului, nu doar satului, ci și lumii. Satul natal și acasa, puncte de start și repere la care poezia revine constant, se înscriu în aria mai largă a Transilvaniei și în România, definită ca vatră și ca patrie. Pământul, Izvorul, Mara, Poarta maramureșeană simbolizează o miste­rioasă conexiune cu cosmicul și cu eternitatea. Intuirea în lucruri a transcen­denței, a unui duh ce le animă și le conferă rost în lume dă poeziei o amprentă filosofică și mistică. Izvorul sugerează o energie ce învinge inerția telurică, iar Pământul somnolent e visarea la viitoare împliniri.

Poemele din Calvarul inimii fac recurs la iubirea pierdută în adoles­cență, niciodată stinsă sau uitată. Neîmplinită în cotidian, ea rămâne o ardere interioară, sursă de supliciu sufletesc și de poezie.„Cea mai de taină amintire”, vie și nostalgică aduce-n versuri motivul jertfirii care spiritua­lizează aventura lirică și nutrește subliminal destinul eului. Suferința închisă tainic în suflet implică un ascetism al renunțării. Dorul, amintirea vie, speranța întâlnirii iubitei în altă dimensiune transferă tema erotică în una mistică, într-o poezie tainic nutrită de o dramă interioară. Poetul augmentează sentimentul într-un superlativ – preaiubire,care poate reprezenta și: renunțare la frumusețe și iubire, înfrânarea destinului laic ademenitor, iubirea jertfită condiției sacerdotale. Melancolia învăluie într-o aură roman­tică poemele. Accente eminesciene în notă modernă, ritmică, în dublu discurs, exprimă și regretul, și conso­larea. Eul se tânguie de nenoroc: „Și-i prea nedrept/ Acest soroc/ Când preaiubești/ Să n-ai noroc”, dar tot el promite regăsirea în altă lume: „Că tot ce-i apărut în timp/ Răsare sau apune,/ Ca să răsară mai aprins,/ Etern, pe-o altă lume” (Preaiubire, p. 45). Sentimentul înrobește și ghidează eul ce, „învins de iubire” în numele condiției sacerdotale, își sublimează tumultul sufletesc în poezie. Renunțând dureros, topindu-și în versuri arderea interioară, jertfind-o liric,poezia se oficiază aici ca un mistic ceremonial sacerdotal. Puterea renunțării ascetice la bucuriile și atracțiile lumii i-o dă eului, tocmai iubirea veșnic trează: „În trecere de flori nu m-am atins/ Când m-atrăgeau cu-atâta violență…” (În trecere, p. 49). Pierdută, perpetuu regretată și de neatins, mult invocată, această himeră poate semnifica și: un ideal moral, sau un destin pierdut în tumultul lumii: „Rătăcindă solitară stea/ Printre sistemele ingrate”,dedicat unui alt drum. Poemele au coduri distincte, când de adio, când de reproșAdio, Te-am așteptat, Și te-ai dus, sau ca declarații de iubireCât mi-ești de dragă, ori ca patetice evocări ale idilei trecute – A fost odată. Nu lipsesc meditațiile în farmecul serii, nici tentativa de-a rupe ritmul timpului și de-a atinge în altă dimensiune ideala iubire (Așteptare, p. 59).

Partea a treia, Sfânta sfintelor, alcătuită din rugi, psalmi, meditații, invocă motive biblice ca Mielul, Marea trecere, Lumina, Crucea și supliciul lui Isus, părăsit pe cruce în clipa morții. Teme recurente sunt aici trecerea ireversibilă a ființei, dialectica moarte-viață, etern-efemer, sacrul cufundat și ignorat în lumea profană. Sfânta sfintelor este o metaforă și un concept teologic definind locul în care pogoară și sălășluiește Dumnezeu. În viziunea lirică din volum, acest topos poate fi și Tabernacolul, dar și Cuvântul care, invocând Adevărul unor trăiri, slujește atât poeziei, cât și jertfirii Domnului în ritualul sacerdotal al Liturghiei. Poezia este un astfel de topos divin, inaccesibil cuiva fără o condiție spiritualizată prin conexiunea cu sacrul. „Am durat poeziei casă,/ Undeva între Cer și Pământ,// Ca barza cuibul pe stâlpul/ De înaltă tensiune./ Cine dorește pragul să-i treacă/ Să facă/ Pământare cu cerul…” (Sfânta Sfintelor). Doar cel care face „pământare cu cerul”poate decripta sensul poemelor.

Substanță a prezentului volum de la un capăt la altul,Iubirea este Dumnezeu și Dumnezeu e Iubi­re”, fapt ce apropie poezia de sacru, căci orice căutare a Absolutului are ca temei iubirea. Confesiv, poetul recunoaște povara și forța sentimentului: „Spună Atoateștiutorul/ De ce în fața Frumu­seții/ De drag eu mă topesc/ Și nu mai sunt Pop Gheorghe,/ ci doar un verb: Iubesc!” (Atâta poezie). Sublimat, sentimentul face din sacerdot un poet ce-și celebrează iubirea ca un sacerdot, transferând-o poemelor.

Neîmplinită în cotidian, dar persistentă ardere interioară, iubirea trece-n poeme ca o flacără tainică ce, chiar jertfită, nutrește și animă destinul poetic.

Poate nu ai vazut...

+ There are no comments

Add yours