Am crezut, în naivitatea mea, că niciodată nu va exista o toamnă a viselor, căci pe ele le considerăm eterne, fără vârstă, fără anotimp, ziduri de spirit, aripi de minți. Prin intermediul viselor ne eliberăm de condiția umană și ajungem să descoperim lumea irealului sau, cum ar spune alții, „a umbla haihui prin lume”. Prin ele privim în viitor și ne ancorăm pe țărmurile iluziilor, dar, totuși, atât de reale…
Anotimpul revelației, al descoperirii, anotimpul clarității, al emoțiilor și al speranțelor a sosit. Mă plimbam pe alei parcă rupt de restul lumii. Singurul sunet pe care îl auzeam era foșnetul pașilor pierduți în depărtare. Pământul era acoperit de o pătură roșiatică de frunze căzute de pe ramurile dezgolite ale copacilor. Dar frunzele acestea nu au căzut oricum, au căzut ca și cum ar fi fost îndrăgostite de pământ. Soarele se pierdea palid în linia orizontului…
Toamna în tonuri ruginii, pe lângă abundența ce o caracterizează, este și cea mai capricioasă dintre cele patru surori. Grăbită să curme liniștea și strălucirea zilelor de vară în fiecare an, fără să anunțe pe cineva, s-a pornit să cutreiere lumea și să o preschimbe după bunul său plac. Cu toate acestea, toamna este ca a doua primăvară, și fiecare frunză este ca o floare.
Ne bucurăm cu toată ființa de fiecare rază de soare ce mai reușește să străpungă plumburiii nori, obosiți de atâta încărcătură. Ei nu reușesc să simtă emoția revelatoare a toamnei și, cu siguranță, ar da orice să fie iarăși ușori și pufoși ca în restul anotimpurilor, dar nu este cu putință. Și astfel, recurg la nenumărate mijloace, cum ar fi creșterea în altitudine sau schimbarea zonei climatice. Uneori, ajung chiar să se iște conflicte între ei, doar ca în final să plângă în hohote, reușind să scape de povara chinuitoare… Ce poate fi mai frumos decât soarele strălucind printre frunze galbene de toamnă? Am surprins astăzi un porumbel printre frunzele unui copac. Stătea acolo sus și privea lumea senin. Părea că timpul s-ar fi oprit din loc pentru el…
Cine este curios să privească trecerea grațioasă a toamnei o poate face în diminețile acoperite cu nori, atunci când soarele mijește alb din cerul închis. În urma ei, pe covorul ruginit de frunze uscate, se văd pași de brumă și urme proaspete de ploi reci. Câteodată, când natura se răzvrătește și insistă să rămână verde, lasă de strajă în urma ei un vânt aspru. Sub răsuflarea lui și ultimele pete rebele de verdeață cedează, topindu-se în marea de galben-ruginiu a naturii. Veșmintele în tonuri verzi s-au schimbat acum în unele arămii, iar natura-ntreagă a amuțit în fața măreției toamnei, care a luat sub stăpânire toată zarea. Cu toate acestea, indiferent că soarele este pe cer sau nu, toamna este strâns legată de suflet. E un anotimp al liniștii, al interiorității…
Sensibilă ca un pictor desăvârșit și iubitoare de culori vii, toamna își pictează roadele într-o simfonie de culori. Poate că pare un paradox, însă privind, cu atenție, spectacolul naturii, această impresionantă dovadă de sensibilitate și frumos, ne gândim că uneori, deși sentimentele ne sunt contradictorii, am putea învăța de la pădurea ei îngălbenită cum să ne stăpânim, cum să ne ținem pornirile în frâu și, mai ales, cum putem să trăim frumos, chiar dacă înăuntrul nostru e un întreg haos. Probabil că fiecare frunză pe care o strivim nepăsători sub pași își are propria ei viață, propria poveste peste care trecem cu nepermis de multă ușurință. Eu cred că dacă am dori și am încerca măcar să ascultăm cu sufletul fiecare colțișor din ceea ce ne înconjoară, ar putea să ne povestească romane întregi, povești cu prinți și prințese, cu vrăjitoare și zmei, cu bucurii și speranțe, înfrângeri și dezamăgiri; povești pe care nici cel mai iscusit scriitor n-ar fi în stare să le aștearnă pe hârtie.
Anotimp al contrastelor, toamna oferă motive de iubire, dar și de tristețe. Ea e o stare de spirit, de trecere într-o altă dimensiune, este despre nostalgii și speranță, despre seri triste că vara a trecut sau despre seri minunate în care ne bucurăm că suntem, din nou acasă, în mijlocul familiei. Pentru fiecare dintre noi, toamna înseamnă atât de multe…
Natura, în schimb, are motive să o considere o zână tristă. Pentru ea, toamna împărtășește parfumuri stinse, îi ruginește podoaba verde și îmbracă arborii în haine galben-ruginii. Prin ochii naturii, toamna este mohorâtă, iar vânturi aspre o fac tânguitoare. Până la urmă, toamna este anotimpul care oferă tot atâtea motive să o iubești, și la fel de multe argumente să o privești cu antipatie.
Toamna este ultimul și cel mai frumos zâmbet al anului!
* Text din volumul „Zbor 5. Antologie de versuri și proză”, aflat în curs de apariție la Editura „Caiete Silvane”.
+ There are no comments
Add yours