Ștefan Goanță – 90 de ani – Crâmpeie din „Caiete Silvane” –

Estimated read time 17 min read

Petru Galiș                                                


Se spune că „Omul sfințește locul”. Și așa este. Sosirea lui Ștefan Goanță în Cizer, în anul 1964, a fost ca ,,o mană cerească” pentru comunitatea de aici. Populația comunei era bulversată de năvălirea colectivului peste ea, cu toată împotrivirea. Pământul arabil din zonă este sărac, slab productiv și suprafețe mici pentru o familie. Erau multe familii numeroase care trăiau în sărăcie, dar din multe dintre acestea au ieșit mulți oameni cu care astăzi ne mândrim.

Chiar în perioada aceea se aflau la licee pedagogice: Florica Fodoca, Maria Piscoi și Maria Galiș la Carei, subsemnatul și Viorica Țârlea la Cluj, ulterior, Anuța Țârlea și Mărioara Țârlea, la Zalău, unde se înființase Liceul Pedagogic. Iată că se întregea colectivul de educatori și învățători.

Iată ce-și amintește, după 50 de ani, o fostă elevă și profesoară despre ,,epoca Goanță” la Cizer, Maria Piscoi (căsătorită Pavel):

Mă numesc Pavel Maria, profesoară pensionară, specialitatea istorie-geografie și locuiesc în satul Ponița, comuna Horoatu Crasnei, județul Sălaj. M-am născut în satul Cizer, la 23 iulie 1947, unde am absolvit șapte clase în anul școlar 1964-1965.

Neavând posibilitatea de a urma o facultate la cursul de zi, am intrat în învățământ la școala cu clasele I-VIII Cizer, ca profesor suplinitor, unde, cu patru ani în urmă terminasem și eu clasa a VII-a. În această postură – de dascăl – eram într-o adevărată nebuloasă, fără pregătire pedagogică, fără experiență de predare și alături de mulți foști profesori de-ai mei din clasele I-VII, trebuia să fac față cerințelor impuse atunci.

Am reușit să înving treptat acele greutăți, în primul rând pentru că Dumnezeu a rânduit să găsesc aici la Cizer un director de școală pe nume Ștefan Goanță, care a devenit pentru mine un model de adevărat dascăl.

Parcă îl văd și acum cu câtă dăruire și pasiune preda limba română la clasele V-VIII. Avea pregătire de specialitate, iubea nespus copiii și oamenii locului. Dascălii îl urmau în tot ceea ce făcea pentru școală și pentru sat. Se preocupa ca tinerii dascăli să se integreze în colectiv, îi îndruma atent în pregătirea lor pentru lecții, să intre în tainele profesiei de dascăl.

Îi port vie recunoștință dlui director Ștefan Goanță pentru că a reușit să mă facă să rămân veșnic dascăl. Am urmat chiar din anul 1965 cursurile Institutului Pedagogic de Istorie – Geografie din Oradea, pe care l-am absolvit în anul 1969, apoi cursurile Facultății de Geografie ,,Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, devenind profesor calificat.

În cei doi ani cât am lucrat la școala din Cizer (1965-1967), am avut ocazia să văd dragostea dlui director pentru sat, pentru oamenii simpli cu toate greutățile lor de atunci”.

Ştefan Goanţă a ajuns în acest colţ de lume dintr-o eroare a sistemului de atunci: fusese exclus din mediul universitar într-un moment de ascensiune, pentru că tatăl său, învăţător şi director de şcoală, adept al ideologiei PNŢ, cu calităţi evidente de lider, a fost condamnat de către autorităţile fostului stat comunist la 18 ani muncă silnică şi șapte ani de degradare civică pentru crima de uneltire contra ordinei sociale. În fond, era vorba despre o „crimă” imaginară. Ce vină avea Dumitru Goanţă că era membru PNŢ? Dar fiul său?! Sunt întrebări la care nu se mai poate răspunde, dar prin absurditatea actelor întreprinse, s-a curmat un drum, s-au frânt nişte aripi în zborul spre realizare, s-a deturnat un destin. Cine ştie?!… Acum, acţiona cu  înverşunare, juca teatru, scria teatru, proză, cu gândul mereu la reluarea locului în amfiteatrele Facultăţii de Filologie din Bucureşti, la cursurile profesorilor Mihai Pop, Edgar Papu, Tudor Vianu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, George Călinescu, Liviu Onu.

În această situaţie, în septembrie 1964, Ştefan Goanţă este trimis director la Şcoala de opt ani din Cizer, fără să i se asigure minimele condiţii de şedere acolo. Ocupam amândoi o cameră, cu un paravan pe mijloc. Acolo aveam şi o sobă cu plită şi cu mult, mult fum. Acolo făceam cea mai degustată mâncare – clătite – la care chemam alte câteva suflete adunate de nicăieri. (Silvia Sumlas) După legile timpului, este numit apoi director al Căminului Cultural din Cizer, cu o indemnizaţie de 400 de lei, conform adresei Sfatului Popular al Raionului Zalău, secţiunea Comitetul pentru Cultură şi Artă[1]. Părinţii lui au fost dascăli eminenţi şi el nu putea să fie altfel. Se ghida, în activitatea sa, după principiile lui Spiru Haret, ce se refereau la un învăţământ românesc caracterizat prin stabilitate. Îmi spunea mereu că dascălul trebuie să aibă o înaltă pregătire profesională, ca să poată lucra cu pasiune, cu dragoste, pentru descifrarea beneficiilor aduse de cultură şi învăţământ oamenilor, fie din mediul rural, fie din cel urban, trebuie să fie o persoană cu vocaţie, altfel este un simplu funcţionar care aşteaptă nerăbdător să se termine orele de serviciu. Dezaproba fără drept de apel funcţionarismul unor cadre didactice.

A muncit mult pentru emanciparea ţăranilor din Cizer, pe care i-a determinat să-şi dea copiii la şcoală, i-a organizat în grupuri artistice după înclinaţii şi talent şi a ajuns cu ei la diversele etape ale concursurilor ce existau atunci, obţinând multe premii. Aborda genul artistic prin care putea să arate făţiş neregulile din societate, aceasta fiind şi o continuare a activităţii din Ploieşti, când reuşea, prin dinamismul şi impetuozitatea manifestării sale artistice, să ridice săli pline în picioare. Îmi răsună încă în minte clocotele asurzitoare iscate de el, ca actor plurivalent, în sălile de spectacol, când tinerii entuziaşti strigau într-un glas, ca la marile concerte din zilele noastre: „Bine, Goanţă!”[2].

Eram elev la Liceul Pedagogic din Cluj. Cizeranii mei, constituiţi de către domnul Goanţă într-un ansamblu de peste o sută de persoane, au luat locul întâi pe raionul Zalău şi apoi au venit la regiune, la Cluj. Cât de mândru am fost de consătenii mei şi de instructorul lor, Ştefan Goanţă! (Petru Galiş)

Vorbea deseori despre nivelul de trai scăzut al locuitorilor, despre lipsa de interes pentru ştiinţa de carte, despre disciplina pe care trebuia s-o introducă în şcoala din Cizer, atât la elevi, cât şi la cadrele didactice care, în majoritate, erau suplinitori cu studii liceale sau chiar, la ciclul primar, cu şapte clase elementare. Într-o atmosferă deplorabilă, cu o situaţie materială precară, a încercat să facă mai alb cenuşiul vieţii acestor oameni. A mişcat puţin lucrurile, determinându-i pe cei de la Sfatul Popular să se implice mai mult în viaţa comunităţii, să sprijine şcoala şi să faciliteze frecventarea şcolii de către majoritatea copiilor. Împreună cu celelalte cadre didactice, a reuşit să aducă la şcoală tineri care abandonaseră cursurile de câţiva ani. În 1964, ne-am dus iarăşi împreună la Şcoala din Cizer. Sătul de Zalău, Fănică s-a retras iarăşi în liniştea catedrei (credea el) să se ocupe mai mult de copii. De data asta era director. Era o comună mare, întinsă de-a lungul a opt kilometri pe lângă şosea şi răsfirată pe dealuri şi văi. N-am văzut niciodată în viaţa mea o faţă a sărăciei mai reală ca acolo. Erau copii mulţi şi, timp de doi ani cât am rămas acolo, am reuşit să-i aducem pe toţi la şcoală. Veneau de la distanţe mari, unii obosiţi după ce deja fuseseră cu bivolii, cu vacile sau cu caii pe râturi. Mai şi aţipeau cu capul pe bancă. Mulţi dintre ei doreau din toată fiinţa lor să afle lucruri noi despre lumea la care nu avuseseră niciodată acces. Au vrut să se convingă de importanţa învăţăturii şi cu puţin noroc au şi reuşit. N-au avut ei nicio vină că matematica o preda un suplinitor, fizica şi chimia erau aproape limbi străine pentru alţi suplinitori. Dar limba română mergea, din ce în ce mai bine, preda domnul director şi, înregimentate după el, o altă profesoară şi cu mine. Nu ne-ar fi fost bine să ieşim din front. (Silvia Sumlas)

Ajuns din nou în mediul şcolar, după ce Bucureştiul a amuţit cu desăvârşire, nevoit să-şi clarifice situaţia studiilor, hotărăşte să se înscrie la Institutul Pedagogic din Cluj, pe care îl va absolvi, mărturisind că a obţinut licenţa în limba şi literatura română la Cluj cu ceea ce am învăţat în cei doi ani la Bucureşti. Muncea enorm, de dimineaţa până seara, dar se simţea util şi asta îl făcea să meargă înainte. Îmbina activitatea de conducere a şcolii cu cea de predare şi cu activitatea culturală, cu pregătirea permanentă pentru încheierea studiilor. Şi în tot acest timp, pe apucate, învăţam. Învăţam în duşmănie, hotărâţi să obţinem, în sfârşit, nişte acte care să ne dea dreptul să fim stăpâni pe vieţile noastre. Eu mai avusesem câteva tentative pe la facultăţi, dar mă trezisem cu uşile închise în nas înainte de a începe. Iar Fănică, el le păţise pe toate şi era mare păcat. Datorită lui, cu el alături, am reuşit şi eu. Eram cunoscuţi ca «fraţii Goanţă», am fost odată… La puţin timp după licenţă, se înscrie la examenul pentru obţinerea definitivatului în învăţământ. Aceeaşi inspectoare, profesoara Viorica Oţelia, apreciază interesul manifestat de către profesorul Ştefan Goanţă pentru predarea limbii şi literaturii române, modul cum lucrează pentru a-i determina pe elevi să citească şi să înţeleagă textul literar. Îşi exprimă condescendenţa faţă de modul original în care le dezvăluie acestora limba şi stilul operelor literare, sintaxa poetică, în cadrul lecţiilor, iar prin recenziile cărţilor nou-apărute şi prin serile literare organizate le dezvoltă gustul pentru lectură. Un lucru extraordinar pe care îl făcea mereu Fănică era să aibă grijă de bibliotecă. Multe dintre cărţile pe care le împrumutau elevii fuseseră în prealabil povestite de el ori de noi cu diferite ocazii. Voiam să atragem cititori, ori ei nu puteau citi prea mult sau nu înţelegeau, iar noi le deschideam apetitul. De multe ori, în serile de repetiţii, Fănică le citea, mai bine-zis, le recita poezii. Vocea lui baritonală se modula potrivit textului, încât putea fi ascultat mult timp. Nu era de mirare că existau conversaţii în care el era citat sau unii care încercau să-l imite. Aflat la o distanţă relativ mică faţă de Ciucea lui Octavian Goga, trecea destul de des pe aici, fie în grup, fie singur. Îşi astâmpăra dorul de poezie vizitând Casa memorială a scriitorului ardelean, unde se întreţinea cu o plăcere devoratoare ore în şir cu doamna Veturia Goga. Era bătrână, dar trăia o stare stenică de calm şi relaxare, vorbeam mult despre poet şi despre omul politic şi, cum era firesc, îngânam versuri din «Noi», «Oltul», «Dăscăliţa». Se apropia încet de pian şi-i mângâia clapele. Se crea o atmosferă de vis, îmi spunea Ştefan, în 1989, când am participat cu el la decernarea premiilor concursului de creaţie „Octavian Goga”, organizat de institutuția de cultură clujeană.

 

Anul 1967 are şi o altă semnificaţie. Având audienţă la Ioan Sonea, primarul de atunci al Cizerului, iniţiază prima ediţie a „Măsurişului” de la Măgura Priei, manifestare care a atras, anual, solişti vocali şi instrumentişti de muzică populară, tarafuri, grupuri coregrafice din întregul judeţ. Află de la bătrânii din sat Legenda cântecului: În satul de sub Măgura Priei, sat de păcurari, cântecul nu era cunoscut, nu ştia niciun om să cânte nici din gură, nici din fluier sau din frunză. După multe încercări nereuşite, un tânăr păstor descoperă cântecul şi se căsătoreşte cu Fata Pădurii. Şi pe loc se hotărăşte ca, într-o anume zi din luna mai, aici, «la Măgura Priei,/ pe creştetul gliei», când oile urcă la păşune, să se adune, în acest loc, mic şi mare şi să se sărbătorească descoperirea cântecului, pacea şi nunta cu Fata Pădurii, precum şi plecarea oilor la munte. De atunci, revenind la adevăr, la fiecare început de mai, are loc aici, la Pria, ceremonialul primului lapte muls, contabilizarea pe răboj a drepturilor fiecărui stăpân de oi şi, în fine, petrecerea. […][3] Considerându-l „părintele spiritual” al acestei ample manifestări, numindu-l animator cultural deosebit, domnul Petru Galiş consemnează: Erau la modă pe atunci montajele literar-muzicale şi, cum dânsul era profesor de limba romană, îi era la îndemână să compună texte şi să pună în scenă asemenea gen de spectacol. A bătut tot raionul Zalău şi a participat la faza regională la Cluj. Trei autobuze cu artişti amatori din Cizer s-au dus la Cluj.

Ştefan Goanţă nu comunica mult, acţiona şi, dacă era cazul, sancţiona. Comunismul lui Gheorghiu-Dej i-a furat prea mulţi ani din viaţă şi parcă era într-o continuă competiţie cu timpul să recupereze, şi altfel decât şi-a propus să facă iniţial, măcar o parte din anii pierduţi. Doar noaptea se retrăgea în biroul directorial de la şcoală şi scria. Fănică era un om deosebit. Îl cunoşteam bine, îl iubeam şi-l respectam mult. Vreau să cred că prezenţa mea alături de el nu l-a deranjat. Dimpotrivă, uneori l-a ajutat. Totuşi, nu pot să nu mă întreb de ce nu-şi deschidea cu totul inima faţă de mine. Scria şi atunci, dar eu nu ştiam ce scrie. Cred că spiritul lui neliniştit, extrem de pretenţios cu sine, mai mult faptul că nimic nu ducea nicăieri îl obliga să ţină totul în sufletul său. Căci el nu făcea compromisuri – la el nu mergea «lasă că e bine şi aşa». El nu bătea la uşi închise să se facă cunoscut şi să-şi vândă «marfa». Or «marfa» lui în timpul acela nu s-ar fi putut vinde şi atunci tăcea. Fratele meu ardea pe dinăuntru, putea mult, ştia mult, voia, mai ales, să facă multe. Şi iarăşi s-a aruncat în munca aceea culturală, o muncă fără sfârşit. A făcut tot ceea ce se putea face în acea comună. A adunat din nou tinerii, a făcut spectacole şi, mai ales, a făcut învăţământ de calitate. Din casele mici cu acoperiş de paie şi cu pământ pe jos, au ieşit băieţi şi fete care au mers la liceu, l-au terminat şi au făcut studii universitare. Printre ei, a fost şi un ţigan (pardon, rom) care a ajuns inginer, i-am uitat numele. După mulţi ani, am primit şi eu câteva scrisori care mi-au arătat că n-am trăit degeaba. Dar câte scrisori a primit Fănică?!…

Aşa cum am spus, nici aici n-a uitat folclorul. Şi nu se rezuma numai la Cizer. Culegea de la bătrânii satelor din zonă texte şi melodii cântate apoi de soliştii vocali sau incluse în repertoriul grupurilor vocale folclorice pregătite de el. A lansat-o pe Maria Sabău cu doina Maică, maică, de ştiai/ Şoim de codru mă făceai. A descoperit legenda istorică Groapa tătarului, pe care a dramatizat-o pentru spectacol folcloric. La început reticenţi, apoi, pe măsură ce gustau din frumuseţea nestematelor populare cu care trăiau, sătenii veneau spre „domnul director” şi participau cu tot sufletul la spectacolele literar-muzical-coregrafice organizate, spectacole ample care valorificau în cea mai mare măsură materialul existent în comună. Simt nevoia să fac o remarcă. Atât la Gâlgău, cât şi la Cizer şi, în intimitate, la Zalău, Ştefan Goanţă era „domnul”, nu „tovarăşul”. Şi cred că oamenii aceştia simpli erau mai înţelepţi, ştiau să facă deosebirea dintre „domn” şi „tovarăş”, cel din urmă termen nemaifiind folosit cu sensul lui iniţial de persoană considerată în raport cu alta, de care este legată prin idei, aspiraţii comune etc. Provenit din rusescul tovarișci, este lesne de înţeles de ce cuvântul devine termen (oficial) de adresare din perioada totalitarismului din România[4]. Prin urmare, reticenţa iniţială cauzată, probabil, de apariţia unui „tovarăş” străin, este repede învinsă prin climatul de lucru creat, prin dezvăluirea ideilor serioase, temeinice ale liderului, căci Ştefan Goanţă devenise un adevărat lider. Şi după ce a părăsit Cizerul, era căutat acasă, în Zalău, sau la serviciu, de tineri, mai ales, care simţeau că au nevoie de sfatul lui, de opinia lui. Oriunde l-au purtat paşii, şi-a făcut din plin simţită prezenţa. A rămas în memoria celor care l-au cunoscut. Peste mulţi ani de la plecarea din Cizer, am întâlnit întâmplător un fost elev. Am depănat amintiri şi mi-a spus că perioada dintre anii 1964 şi 1966 a fost cea mai însemnată din istoria şcolii de acolo. Pe un perete atârnă două tablouri cu absolvenţii şcolii din acea vreme. Au rămas singurele, dar nimeni nu le putea da jos. O fată din tablou, poştăşiţa de astăzi, mai pomeneşte copiilor despre timpurile când numele Cizerului depăşise spiritual graniţele locului.        

Şi ce-au făcut „mai – marii” timpurilor? Nimic. Erau neputincioşi în faţa uriaşei puteri de muncă „a duşmanului regimului” şi tăcuţi în faţa replicii tăioase a omului integru, nedispus la niciun compromis. Pentru activitatea de excepţie desfăşurată, i se conferă domnului Ştefan Goanţă, la începutul anului 1968, Medalia Meritul Cultural clasa I.

 

 

 

 

In memoriam

Ștefan Goanță (1933-2010)

 

Uniunea Scriitorilor din România – Filiala Cluj pierde, prin trecerea în neființă a lui Ștefan Goanță, un om cald și generos, un coleg remarcabil, un prieten înțelept. Însă prozatorul, dramaturgul, publicistul au rămas și vor rămâne printre noi. Cărțile sale – romanele Altarul de nisip, Patul de Zăpadă, Vinul de piatră, Zodia Țârului, ambițioasa trilogie Popescu E. Napoleon, volumul de Teatru și cel de povestiri, Moartea e facultativă, alături de eseul despre Miorița abia ieșit de sub tipar (scris în colaborare cu soția sa, Irina Goanță) – sunt urmele admirabile pe care le lasă posterității. Nu pot decât să sper că ele, Cărțile sale, își vor găsi cititorii pe măsură și vor fi situate, în fine, printre cele mai bune din zestrea literaturii române contemporane. (…)

Odihnească-se în pace omul, fie citit și recitit, cum merită pe deplin, scriitorul!

Irina Petraș,

Președinta Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor din România,

în „Caiete Silvane”, Serie nouă, An VI, Nr. 11 (70), noiembrie 2010, p. 6

 

Bibliografie

Petru, Galiș, Zoia, Galiș, „Școală veche-n sat străvechi”, Editura Școala Noastră, Zalău, 2017, pp. 87, 155, 157, 160, 161, 162, 246-247.

 

 

[1] Sfatul Popular al Raionului Zalău, Secţiunea Cadre, adresa nr. 13022 din 19 noiembrie 1964.

[2] Dimitriu, Ştefan, Bine, Goanţă, în vol. „Ştefan Goanţă văzut de…”, Ed. Brumar, 2011, p. 70.

[3] Goanţă, Ştefan, Memoria Sălajului (II), mss.

[4] *** Dicţionar enciclopedic, Editura Cartier, ediţia a V-a , 2004, p. 961.

Poate nu ai vazut...

+ There are no comments

Add yours