Spovedanii târzii

Liniștea bibliotecii e una aparentă, mai ales, pentru cei care își petrec viața dincolo de vuietul străzii, printre cărțile de ieri și cititorii de astăzi, acolo unde aura scriitorilor înconjoară rafturile reci. Trecând prin vremuri cenușii, potrivnice actului de creație, fiecare volum de proză sau de poezie transfigurează nocturnele Șoapte cu ecou ale Muzelor, iar coperțile lui sunt Petale cu inscripții (fragile sau perene) ale unui destin literar.

Fost manager al Bibliotecii Județene „Ioniță Scipione Bădescu” Sălaj (în prezent, bibliotecar documentarist), Florica Pop a împrumutat acestei instituții propria-i viață, cu o tenacitate rarisimă și o exemplară dăruire de sine… Renunțarea la funcție nu a însemnat și renunțarea la scris, de vreme ce, iată, încă una dintre cărțile sale vede lumina tiparului: Ei… și?! (Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2022).

Pe lângă titlul nonconformist și monosilabic, ne surprinde intensa dorință de a spune totul dintr-odată, de a împărtăși potențialului cititor toate dezamăgirile și frustrările unui suflet rănit. Pe de o parte, noua apariție editorială își propune o temerară incursiune în viața „mult prea fardată” și, ulterior, „demachiată”. Pe de altă parte, prin intermediul unui joc narativ al măștilor schimbătoare, similar carnavalului, ni se oferă un amplu răspuns la întrebarea: „Cum să treci printre toate și să rămâi senin, în picioare!?”

Febrila confesiune a personajului Zoria (un alter-ego al scriitoarei) va dezveli „chipurile care nu poartă seninul, ci, mai degrabă, fac totul spre a-l întuneca pe al celor care țin mereu calea dreaptă, devenind victime ale ipocriților”. Din vălmășagul amintirilor și multitudinea trăirilor incandescente, bântuite de neliniști existențiale profunde, se desprind câteva tipuri umane, precum: parvenitul („își vinde pe doi arginți și prietenii și neamul”), arivistul („ajuns în funcție de conducere, uită imediat cine a fost, de unde a plecat și se autoglorifică”), habotnicul („stă mai mult în genunchi, de ochii lumii”), colportorul sau bârfitorul de profesie („are aceeași preocupare… viața celorlalți”).

Dar marile decepții le provoacă nu atât îndoielnicele caractere, cât așa-zișii „prieteni de nădejde” care strivesc zâmbetul binefăcătorului, aruncând cu pietre. Nu lipsa de recunoștință, ci trădarea lor ofilește sufletul: „Da, când ești sus, ai mult mai mulți prieteni decât ai fi crezut, simple cunoștințe, care altădată nici nu te observau, deodată, îți ies în cale, întâmplător… Vrei să-ți cunoști cu adevărat prietenii, mai ales pe cei pe care i-ai ridicat, oferindu-le șansa unei pâini mai hrănitoare?! Testează-i la timp, până nu-ți fură locul, înlăturându-te, vei fi uimit de descoperiri”. Cel puțin, un lucru este cert: dăruirea de sine „nu aduce beneficii” altruiștilor (cum ar spune Ilie Moromete). Fericiți, în astfel de situații, vor fi egoiștii… singurii câștigători.

Cu o glacială amărăciune, sunt puse sub lupa moralistului sentimente ca invidia („nu suportă gloria celorlalți, prinzând orice ocazie ca să o știrbească”), ura („cea mai grea și distructivă povară, purtând-o ne îmbolnăvim singuri”), gelozia („o boală care, fără motiv de manifestare, închide dragostea în lanțuri”). Și totuși, tenebrele lumii meschine – o lume poleită de „luxul exagerat” și  îmbătată cu „mirosul de fericire” al banilor! – pot fi învinse numai de lumina Iubirii: „Totul, dar absolut totul, se reduce la Iubire! Fără ea nu avem strălucire, deși nu ne dăm seama, mergem orbecăind, de la un apus la altul, nesimțind răsăriturile…”

Treptat, această subtilă Panoramă a deșertăciunilor (uneori lucidă, alteori diafană) începe să prindă conturul Glossei eminesciene (evident, păstrând proporțiile). Tonul este, deseori, sentențios, iar „spovedania trecerii” va fi, în cele din urmă, un prilej de cunoaștere a lumii și de autocunoaștere. Ea va cuprinde numeroase îndemnuri, maxime, sfaturi morale, adresate celor ultragiați de măștile ipocriziei și ale minciunii, cu scopul detașării de tumultul steril al vieții și al redobândirii liniștii interioare. Iată doar câteva exemple: „Când nu e bucurie în tine, oprește-te și cugetă! E, oare, drumul tău?”; „Dăruiește, dar nu reproșa, înfăptuiește, dar nu cere nimic la schimb, mintea să-ți fie prietenă cu sufletul!”; „Fă scut, în jurul tău, apără-te de prieteni… și de cei cărora, prin străduința și dăruirea ta, le-ai făcut mult bine!”; „Tăcerea nu înseamnă moarte, absența nu e uitare”; „Atunci când observi că se prea înghesuie zâmbăreții, ia măsuri urgente, ești în pericol!”; „Nu vei primi niciodată ceea ce ai crede că ți se cuvine, de aceea să nu aștepți… nimic”.

În opinia autoarei, „simpla rostire a cuvintelor Ei… și?! alungă zbuciumul și readuce liniștea”. Să fie, oare, atât de simplu și de ușor să ajungi la ataraxie?! Parafrazându-l pe Camil Petrescu, am putea afirma: Cât idealism pur, câtă sensibilitate exacerbată, … atâta dramă.

Miezul cărții semnate de Florica Pop îl reprezintă fluxul proustian al memoriei involuntare, ce stârnește un vârtej confesiv derutant pentru cititor și se constituie, la final, într-un halucinant amalgam de idei, întâmplări, versuri, sentimente, pagini de jurnal deghizate. Poate că un asemenea amalgam, deopotrivă răvășit și răvășitor, ar trebui citit, mai întâi, cu inima și, apoi, cu ochii minții…