Spațialități sinergice

O rochiță galbenă, ca o lămâie bine coaptă
Horia Corcheș

Polimorfismul caracterizează personalitatea lui Horia Corcheș și se resimte, pe alocuri, și în opera acestuia. Profesorul de limba și literatura română, cunoscut autor de manuale și fervent jurnalist și eseist, responsabil de rubrică în „Dilema veche” e activ și în juriile unor concursuri literare sau în cadrul diverselor întâlniri cu același specific. O serioasă concurență fac, acestor ipostaze, calitatea de poet (cu un volum de debut apărut în 2008 și un altul, În sfârșit, am o viață perfectă, în 2021) și cea de romancier (prin Istoria lui Răzvan, 2014 și Partaj, 2016). De altfel, ambele romane dezvăluiau, prin formula narativă, predispoziția pentru proza scurtă, confirmată în recentul volum, O rochiță galbenă, ca o lămâie bine coaptă, publicat în 2022, la Polirom, în colecția „Ego. Proză”.
Cele 18 povestiri din volum, grupate în două secțiuni, cu titluri semnificative, Camera de urgență și Camere goale trădează intenția autorului de a scrie o carte despre spațiile mai mult sau mai puțin vizibile ale ființei sale, despre dialogurile nepurtate cu ceilalți, care l-au locuit dureros, de mult. O frază din chiar prima povestire din volum, Un tren fără o oră precisă de sosire, strecurată discret, în rememorarea relației cu un unchi, e cât se poate de elocventă, în acest sens: „Neavând el însuși copii, pe mine mă iubea mai mult, poate pentru că-mi presimțea tăcerea sau, mai bine zis, dialogul permanent și tensionat, rămas mereu neexprimat, pe care-l duceam cu tine, tăticule, cu mama uneori, cu toată lumea cea mare și nesfârșită (s.n.)”. Delimitarea e determinată deopotrivă de natura experiențelor, de planul social-istoric schițat pe fundal, de nuanțele temelor centrale și de nota dominantă a povestirilor, căci de la copilăria și începuturile adolescenței, trăite în perioada antedecembristă, în cele două medii dominante, familia și școala, plonjăm în lumea celor ce nu cuvântă direct, complet, în care familia și-a reconfigurat sensul și sensurile, în care școala devine spațiu profesional, iar iubirea nu doar că și-a pierdut puritatea, ci ajunge să violeze drepturile.
Ceea ce păstrează congruența celor două figuri geometrice, hexagonul construit în prima parte a volumului (ca treime a volumului ce surprinde, poate deloc întâmplător, prima treime a vieții autorului) și dodecagonul celei de a doua părți e tensiunea interioară și acuitatea fascinantă a simțurilor, ambele vinovate de stilul dominat de autenticitate și de modul ingenios de revelare a nuanțelor vieții sau morții, a solitudinii omului prizonier al iubirii, al familiei sau al profesiei, a dramelor generate, voluntar sau involuntar, sau trăite acut. E, de fapt, aici o posibilă sursă pentru ceea ce am considerat a fi polimorfismul operei, nu doar sub aspectul impurității speciei anunțate în subtitlul cărții, ci sub cel al transfigurării temelor centrale, al unui pluriperspectivism auctorial, nu actorial.
Chiar prima povestire, o adevărată ars poetica/profesiune de credință vine să confirme aliajul de epic și liric, aerul memorialistic, dar și epistolar al textului. E greu de stabilit dacă dulcele reproș adresat familiei care nu l-a învățat adevărata lecție a vieții/morții dă patetism textului, dacă rivalitatea dintre fii și inechitatea resimțite încă de atunci sunt mai determinante pentru existența ulterioară decât ancorele umane reprezentate de impiegații copilăriei sale. Ce copleșește cititorul și-l eliberează de orice alt demers fals comprehensiv este infuzia de frenetism al rememorării dublată de amărăciunea înțelegerii superioare a „cadrelor care nu erau încă aranjate în secvența de montaj și se suprapuneau, uneori blurându-se unele pe altele, niciodată suficient de coerente”. O senzație similară, scrisă tot într-o gamă majoră, ca o reverberație a primei povestiri e Selfie cu Ileana Cosânzeana.
În mod interesant, primele două povestiri din a doua parte a volumului ilustrează, în două texte ce au aerul unor schițe, două situații cu final neașteptat, a căror tramă e puternic influențată de o dramă sau un deficit familial. Deliberata detașare de așteptările unui cititor conectat la firescul și normalitatea încetățenite e, de fapt, o inedită strategie narativă. Aparent fără suspans cultivat în varianta standard, Straturile cu flori și În prag de anul nou reușesc să surprindă prin contrastul dintre situațiile inițiale banale și finalul ce luminează întregul, adevăratul sens.
Lănțișorul împrumutat de un băiat de la prietenul lui sau icoana din chilia unui călugăr devin, total imprevizibil, metapersonaje, modificând radical percepția cititorului. Impresionează prin același contrast și textele în care călătoria, autentică sau simbolică, are la final o imagine în care thanatosul domină, în mod cu totul neașteptat. Un drum de la birou până acasă, o călătorie cu taxiul până la o nuntă sau cu avionul până acasă sunt toate marcate de omniprezenta moarte: a sinelui, a celor dragi, a iubirii.
Uneori, pretextul povestirii e o compunere școlară (în prima parte a volumului) sau un cuvânt-replică, devenit laitmotiv al textului („copil”). Sunt primele texte ce conturează o succintă imagine a educabilului și a dascălului, a tarelor unui sistem, a capcanelor, alături de Vineri, după-amiaza. Același final neașteptat, dar catalizator, regăsit în aproape toate povestirile din a doua secțiune a volumului, remarcăm și aici.
Alternând tonul ironic cu cel (uneori) sacerdotal, Horia Corcheș reușește deopotrivă să reconstituie atât scene tipice ale experiențelor de odinioară, mai cu seamă cele din mediul școlar, cât și derapaje existențiale definitorii. Discrete inserții de straniu, mai cu seamă ca un dezarmant inexplicabil al vieților noastre apar în majoritatea celorlalte povestiri. O sinucidere bizară, un comportament indezirabil, în raport cu statutul social sau profesional al personajului, o reacție inadecvată, dispariții sau apariții neașteptate devin nuclee ale unei lumi în care foști sau actuali prieteni, iubiți, soți, tați trăiesc drama neputinței, pe cea a solitudinii ancestrale și a iluziei, ca să parafrazăm titlul unei povestiri, că undeva, cândva, „Totul va fi bine!”.