Spăcelul de fată fecioară de pe Valea Barcăului

Repere teoretice și cadre generale

Costumul tradițional de pe Valea Barcăului prezintă o unitate tipologică cu cel din Crişana şi, în general, din vestul Transilvaniei. Cămașa femeiască este croită din pânză ţesută în război, cu mâ­necile creţe şi strânse deasupra umerilor şi la încheietura mâinii. În formula veche, tăietura rotundă de la baza gâtului se termina cu o bentiţă ce se închidea cu un nasture sau doi, dar, ulterior, bentiţa a fost înlocuită cu un guler bogat ornamentat. Tăietura de la baza gâtului se prelungeşte pe piept cu un dreptunghi frumos ornamentat, despărţit în două registre prin bumbi coloraţi, unii dintre ei funcţi­onali, dar alţii cusuţi din pure raţiuni estetice pe latura de jos a dreptunghiului ornamental. Cele mai multe dintre bluzele femeieşti erau ornamentate simplu, printr-o ornamentică albă, în stilul ciurului tăiat; ulterior, cusăturile prind culoare, fiind preferate culorile tari: roşu, albastru şi verde. Similar erau lucrate şi cămăşile bărbăteşti, dar, desigur, mai puţin ornamentate. Poalele femeieşti erau ample, strân­se în brâu cu baiere şi terminate cu o dungă paralelă cu tivul, ornamentată frumos, în ton cu cămaşa. Gacile erau largi, ample, scurte.

Spre deosebire de zadiile din Almaş – Agrij, zadiile din costumul de pe Valea Barcăului sunt negre, plisate şi ornamentate nu în registre orizontale, ci în şire verticale, formate din mici romburi multicolore care se succed. O zadie avea, de regulă, cinci sau şapte astfel de şire verticale, cusute în romburi mici, aliniate, vişinii, albastre, verzi, albe, galbene. Capătul zadiei era lucrat în cipcă neagră, făcută cu acul sau cumpărată de la cooperativă. Chischineul de toată ziua era de culoare deschisă, cumpărat din târg, pe când cel de duminică era de păr negru, cu flori roşii sau albastre. În zona Mari­nului şi încă în câteva localităţi adiacente, podoabele femeilor erau mai diversificate: se confecţionează muruniţe de pus pe cap, peste împletitura de cozi, muruniţe lucrate cu hârtie colorată, flori, cioburi de oglindă şi ţinte; tot aici unele fete poartă şi zgărzi din mărgele colorate (un rezumat al prezentării considerate „nivelul 0”, redată de Nicolae Dunăre, Unitate şi varietate în portul popular sălăjean, în „Acta Mvsei Porolissensis”, nr. 1/1977, Zalău, 1977; Ioan Augustin Goia, Zona etnografică Meseș, Edi­tura Sport – Turism, București, 1982; Domby Emeric, Dansuri populare din judeţul Sălaj, vol. I, Zalău, 1976).

Un soi de dress-code: alb – negru, cu secvențe multicolore, venit dinspre Bihor

După observația general – etnografică potrivit căreia „portul popular din părţile Crişu­lui Repede şi a Barcăului se prezintă foarte unitar, fără diferenţieri pe grupe de sate” (1), socotim că ar trebui să urmeze o detaliere specifică: satele sălă­jene de pe Valea Barcăului, mai izolate, mai înde­părtate de marile căi de acces, mai conservatoare, au păstrat mai mult timp tehnici și cusături vechi (de exemplu ornamentarea spăcelelor cu o vrâstă țesută/aleasă în război sau vechea „înkingătură” peste crețelele pânzei), ori piese de port bătrâ­nești (zadia de pânză albă țesută), ori materiale obținute în gospodărie.

Văzut în ansamblu, prima impresie pe care o sugerează atât costumul femeiesc, cât şi cel bărbătesc, este contrastul accentuat între registre­le de non-culori, alb și negru. Chimeşa/spăcelul şi poalele, dar și cămaşa bărbătească, sunt albe, în timp ce toate celelalte piese de port sunt negre: pălăria, laibărul, pantalonii și cizmele la bărbaţi, pantofii, năframa, zadia femeiască. Chiar dacă piesele feminine sunt colorate (laibărul și zadia) sau imprimate (chischineul de păr) cu culori marcante, ele au fondul tot negru. 

Spăcelul muieresc/femeiesc etalează un decor viu, cu culori vizibile: „cămaşa tradiţională este ornamentată «trăsurește» şi cu tehnica denumită în aceste locuri «în­chingătură», cămaşa cu mânecile prinse la umăr, pe lângă cusăturile amintite şi alesătura, este brodată «miezeşte», «cruceşte», cu «pene scrise bătrîneşti», cu «tăieturi», cu «ciur» sau în tehnica «ciurului netăiat», fiocăşeşte, dar și în tehnica «ciurului» fiind tăiat «pe de lături» sau şi mai des cu cusături pline după motive liber desenate” (2).

În opoziție cu alte zone etnografice sălăjene, poa­lele de Barcău se cos invers, nu prin unirea a trei-șapte lați de pânză, ci prin unirea longitudinală a două lățimi de pânză țesută în război, unite între ele prin cheițe de ciur, prin cipcă sau prin pedecățele cu modele mici (tipul de croi orizontal). Laibărul scurt, intens colorat, conferă cu­loare zonelor din spăcel eventual neornamentate.

Remarcabile sunt zadiile: inițial albe, țesute în răz­boi cu alesătură puțin colorată, au fost înlocuite cu zadii negre de glot, plisate, cu bocori colorați sau cu jură roată, cu închingătură pe bartă, celebrele „zadii hoidănțești”. An­samblul este completat de sumane albe sau gri, cu glugă sau fără, înlocuite mai târziu de uioșe mai ușoare. Chis­chineul de păr și părul împletit în cozi, cotidian, sau tici complicat dispuse, la ocazii, ori conciul după lemn de măr dulce, la femeile măritate, completează ansamblul.

Practica de teren a etnografilor susține ideea că linia de demarcație a zonelor etnografi­ce este destul de laxă, influențele și interferențele fiind mereu prezente, iar acestea se remarcă la co­tele lor maxime în special în portul de sărbătoare și mai ales în cazul celui femeiesc; firesc, cauzele sunt multiple: fetele se mărită dintr-un sat în altul și duc cu ele modelele de acasă, preluate apoi de viitoarele prietene, ori fetele din mai multe sate se întâlnesc la târguri, sărbători religioase ori danț/șiratău/verjel și preiau modele unele de la alte­le, ori pur și simplu fetele „fură” modele din alte sate pentru a fi originale – totul într-un demers de cochetărie feminină declarată (ne plăcea să fim nealcoșe, mărturisesc femeile cu care am stat de vorbă). În plus, este firesc și perfect logic ca zonele etnografice mai puternice, mai bine consolidate, aparținând unor grupări de sate cu putere econo­mică și vizibilitate maximă să fie mai productive, mai activ-iradiante și să exercite presiuni în jur, impunând modele.

Așa s-a întâmplat, probabil, și cu satele sălăjene de pe Valea Barcăului, puternic influen­țate de zonele și subzonele etnografice bihorene, mai ales cele ale Crișului Repede și Beiușului. Pri­mul studiu etnografic care susține, fie și indirect, această observație, este excelenta cercetare de te­ren a Terezei Mozes din anii ’60-’70 ai secolului trecut, în debutul căruia etnografa de teren vor­bește exact despre „portul popular din părțile Cri­șului Repede și a Barcăului”, pledând, așadar, pen­tru o anume unitate etnografică zonală. Într-un alt studiu, aceeași etnografă susține că „croiul spăcelelor (…) se apropie de anumite croiuri din ținutul Crișurilor” (3). Apoi, Ioan Augustin Goia remarcă faptul că în cazul unor cămăși femeiești din sudul zonei etnografice Meseș, așadar din satele apropiate Văii Barcăului, „sub influența Bihorului, erau preferate piesele cu o cromatică vie, veselă” (4).

În fine, studiul mult mai amănunțit (prac­tic, exhaustiv pentru cea mai veche perioadă da­tabilă a satului tradițional, am spune noi) al etno­grafului sălăjean Ioan Augustin Goia – „Evoluția portului popular din subzona Valea Barcăului, ju­dețul Sălaj”, introduce dese referiri la aceste influ­ențe bihorene asupra costumului popular bărcău­an, de exemplu: „cămașa femeiască era denumită în zonă spăcel, ca în (…) Crișana” (5) sau „la zadie, registrele decorative erau doar în partea inferioa­ră, în varianta întâlnită în Crișana” (6). Avem și meș­teri-țărani „școliți” în Bihor: este cazul croitorului de uioșe din Plopiș, Rad Mitru, documentat de Goia că ar fi făcut ucenicie la un cunoscut meșter din Luncșoara, Bihor (7).

Și Nicolae Dunăre remarcă unitatea zona­lă Barcău – Crișana/Bihor în cazul croiului zadi­ei vechi: „zadia purtată pe Barcău (…) este la fel ca zadia – catrință în Bihor” (8).

O sursă bună de informații sunt dialogurile actuale cu femeile mai în vârstă din satele de pe Valea Bar­căului, care povestesc că multe modele de spăcele erau aduse din Bihor mai ales atunci când mergeau să își vadă bărbații plecați la lucru în satele Bihorului și intrau în contact, acolo, cu alte fete.

Cercetările noastre de teren au vizat un areal compact acoperit de câteva sate sălăjene, dispuse astfel, de la sud la nord: Tusa, Sârbi, Mal, Sâg, Preoteasa, Fizeș, Lazuri, Subcetate, Valcău de Sus, Valcău de Jos, Iaz, Plopiș, Aleuș, Drighiu, Halmășd, Cerâșa, Cosniciu de Sus, Cosniciu de Jos, Marca, Porț; reamintim că Ioan Augustin Goia viza, în cercetările sale, 14 sate (parte radiografiate și de noi) pe care le denumea „subzona Barcău, parte a zonei etnografice Sălaj” (9).

Pentru grupul de sate din sudul acestei grupări de localități – pe care o putem denumi, generic, subzona etnografică a satelor de pe Valea Barcăului, cele mai apropiate puncte de interes economic, cu posibile locuri de muncă erau la Bratca, Bălnaca, Șuncuiuș (Bihor), iar cel mai apropiat târg era cel de la Borod, tot din Bihor (dat fiind faptul că marele târg al Feketăului era doar bianual); așadar femeile mai în vârstă povestesc: meream la târg la Borod, d-acolo ne cumpăram glot și fitău și ne facem spăcele și laibere, acolo erau dă tăte, și mărjele, și prime, și bumbi dă pkiatră, dă tăte (10);mai mult: portul nostru îi cam ca în Bihor, da mai simplu, nu-i chiar așe de înflorat; să cosea și la noi, ca pân Bihor, și brănurăreș­te, așe, în brăduț, și mniezește, cu umplutură, și crucește, adică în cruci. Aduceau femeile multe modele după la Bihor, că mereau pă la Bălnaca, pă la Șuncuiuș, că lucrau acolo bărbații la mină, la meiteri, la coasă, ba și pă la bolduri mereau câteodată pă Criș (11).

Nu ar fi o noutate să spunem că micile comunități sătești nu se ghidau după împărțirea admi­nistrativ-teritorială, ci după interese mult mai cotidiene, umane și pragmatice, cele ale vecinătăților, apropierilor, iar între Văile Barcăului și Crișului Repede sălăjenii s-au înțeles foarte bine cu bihorenii, fără a face caz de împărțirea administrativă. Oamenii din zonă se raportează și la un reper celebru în lumea lor, Călinul: satul Călin, de fapt o prelungire a satului Preoteasa, configurând zona cea mai înal­tă, în afara vetrei satului, populată doar cu câteva case aflate „pe culme”, dintre care jumătate se găsesc în partea sălăjeană a culmii, în Preoteasa, iar cealaltă în partea bihoreană, ținând de satul Șerani, pe unde, de altfel, și ajungeau la Borod.

De altfel, chiar și dacă am vorbi din perspectiva teritoriali­tății, trebuie amintit că, mai întâi între 1950 și 1952 (12), satele zonei Văii Barcăului și a Crișului Repede s-au găsit, împreună, în regiu­nea Bihor. Mai apoi, între 1952 și 1960 erau în regiunea Oradea (13), ca mai apoi, între 1960 și 1968, să se regăsească tot împreună, în regiunea Crișana (14).

Dar chiar și înainte de mijlocul secolului trecut, avem in­formații despre faptul că la Borod era un renumit târg local, cu produse agro-pastorale sau de necesitate casnică, la care localnicii din extremitatea nordică a Văii Barcăului mergeau frecvent (desi­gur, pe jos); pentru fete, târgul de la Borod trebuie să fi fost tare important, dacă de acolo își puteau cumpăra fitău colorat, ace sau mărgele sau se puteau inspira pentru viitoare modele de cusături pe spăcele.

Avem informații, de asemenea, despre zona minieră Șuncuiuș-Zece Hotare, din zona nordică a Munţilor Pădurea Craiului, delimitată la nord de Valea Crişului Repede, la vest de Dealul Popii-Dea­lul Pojorâta, Valea Izbândişului şi Valea Zapodii, la sud de Dealul Runcu şi Cărmăzan şi la est de Valea Groşilor (15), unde se exploata încă din primii ani ai secolului trecut argilă refractară. Pe atunci, sătenii o scoteau cu găleţile şi o duceau la meşterii cărămidari şi la olari. Din 1957 începe exploatarea la scară industrială, odată cu înființarea Întreprinderii Miniere Șuncuiuș (16), ce a creat un număr mare de locuri de muncă, multe dintre ele ocupate de bărbați din satele de pe Valea Barcăului. Mărturiile femeilor din Plopiș, Iaz, Aleuș, Drighiu, Halmășd vorbesc despre mersul la lucru în această zonă a bărbaților din satele lor.

Date fiind toate aceste informații istorice, e de înțeles, deci, de ce bărbații din satele actualmen­te sălăjene din bazinul Barcăului mergeau la lucru, peste munții Rezului (Plopișului), în satele actualu­lui Bihor, la minele de acolo. În plus, mulți bărbați mergeau acolo la muncile câmpului, sezonier, mai ales la coasă, în gospodăriile mai mari, sau la „făcut meiteri”, în pădurile de acolo (17).

Sunt doar câteva repere istorice și/sau etnografice care pot explica influențele puternice ale Bihorului către satele sălăjene de pe Valea Barcăului, puternic vizibile în costumul de sărbătoare femi­nin.

Note:

1. Tereza Mozes, Tipologia portului popular din Țara Crișurilor, subcapitolul „Valea Crişului Repede”, în revista „Biharea. Studii de etnografie și artă”, nr. I/1973, Oradea, 1973, p. 88.

2. Tereza Mozes, op. cit., pp. 88-89.

3. Tereza Mozes, Portul popular din bazinul Crișului Alb, în „Revista Muzeelor și Monumentelor”, nr. I, București, 1975, p. 75.

4. Ioan Augustin Goia, Zona etnografică Meseș, Editura Sport-Turism, București, 1982, p. 136.

5. Ioan Augustin Goia, Evoluția portului popular din subzona Valea Barcăului, județul Sălaj, în „Biharea. Studii de etno­grafie și artă”, nr. XXVI-XXVII/1999-2000, Oradea, 2000, p. 29.

6. Ibidem, p. 37.

7. Ibidem, p. 44.

8. Nicolae Dunăre, Portul popular din Bihor,ESPLA, București, 1957, p. 16.  

9. Ioan Augustin Goia, op. cit., p. 21.

10. Ana Boca (nana Oăniță a Șităuarului), 1937, Călin/Preoteasa – Sălaj.

11. Viorica Laslou (Viorica Holbii), 1956, Plopiș – Sălaj.

12. Legea nr. 5 din 7 septembrie 1950 pentru raionarea administrativ-economică a teritoriului Republicii Populare Române, Buletinul oficial al R.P.R., nr. 77 din 8 septembrie 1950.

13. Decret nr. 331 cu privire la modificarea Legii nr. 5/1950 pentru raionarea administrativ-economică a teritoriului RPR. Buletinul Oficial al R.P.R., nr. 1 din 10 ianuarie 1952.

14. Legea nr. 3/1960 pentru îmbunătăţirea împărţirii administrative a teritoriului Republicii Populare Române, Buletinul Oficial al R.P.R., nr. 27 din 27 decembrie 1960.

15. Mariana Barna, Industrializare și demografie în centrele urbane ale Crișanei (1960-1980), Editura Universității din Oradea, 2014, p. 65.

16. Ibidem, p. 68.

17. Așa cum amintește și Barbu Ștefănescu, Tehnică agricolă și ritm de muncă în gospodăria țărănească din Crișana (sec. al XVII-lea și începutul sec. al XIX-lea), Fundația Culturală Cele Trei Crișuri, Oradea, 1995, vol. I și II.

Fragment din volumul „Spăcelul de fată fecioară de pe Valea Barcăului” de Camelia Burghele, Andrei Burghele, Felicia Sabău, Flavia Sabău, apărut la Editura Caiete Silvane, Zalău, 2022.