Sonete
*
Chezaș avar e timpul cu trupul lui de ceară,
Lipindu-ne zidirea pe-altarele luminii,
Avid etern de setea parolei de ocară,
E fiu risipitor ca-n rodul lor ciulinii.
Cu sarcinile urii, zvârlite în spinare,
Ne încovoaie-adesea, umbrindu-ne cărarea,
Orbindu-ne cu focul luminilor din zare,
Zădărnicind în noi, chiar de-i eres, fiinţarea.
Nimic din spuza vremii nu va-mpietri-n unghere,
Așa cum tainic marea, în veghea ei nebună,
Nu-și cerne viu nisipul ca voturile-n urnă,
Ci-și limpezește pleata, cu-adânca ei durere.
Te-ntrebi atunci eretic, ce suflet deșert cheamă,
A vremurilor taine să le-mpletim maramă?
*
M-avânt spre cer cu gândul ne-mblânzit,
Dar neguri grele-n zare mă-nconjoară;
Oricât aș vrea să știu, rămân lipsit
De cheia ce enigma o doboară.
Oare ce sens ascunde al lumii rost,
Când rațiunea-n lanțuri se destramă,
Un pas mai sus – și tot ce-aveam, a fost,
Căci mintea-n gol se-nvârte și mă cheamă.
Și totuși, voia sapă căi de foc
Spre adevăr, oricât ar fi de rece;
Speranța crește vie în soroc
Și doar în vis nemărginitul trece.
Te-ntrebi de ce în trecerea sortită,
Urcușul nu-i o cale primenită.
*
Când valul vremii curge spre apus,
Iar umbra mea se-ntinde fără vină,
În taină simt că timpul m-a răpus
Și visul meu se mistuie-n lumină.
Dar ce-aș putea să cer, când firul sfânt
Se țese-n rost cum zeii l-au lăsat?
Nici cerul nu se-opune unui vânt,
La fel cum marea, în drumul spre uscat.
O mână nevăzută țese-ascuns
Al firii rost, ce-n palme ni se frânge,
Dar cine-și știe calea de pătruns
Când visul lumii-n umbre se răsfrânge?
În liniștea ce-n mine s-a născut,
Sunt tot ce-am fost, și tot ce n-am știut.
*
Mă lupt cu mâna-ntinsă spre destin,
Dar firea-mi slabă-n umbre mă întoarce.
Aș vrea să fiu stăpânul meu deplin,
Însă un glas ascuns nu îmi dă pace.
Spre cer privesc, cătând un drum mai drept,
Dar timpul rupe aripi ce se-nalță,
Iar gândul meu, chezașul înțelept,
Se frânge sub a clipei grea balanță.
Călătorind prin vreme, în zadar,
Mă rătăcesc pe căi fără hotare,
Și-n orice pas rămân doar un fugar,
O umbră-n prag de ziuă trecătoare.
Căci omul, prins în vântul său vrăjit,
E ca un vis ce n-a ajuns un mit.
*
Mă caut prin abisul nesfârșit,
Un eu avid îmi mistuie ființa,
E-un zbor pătruns în umbra spre zenit,
Dar nu-i răspuns, ci doar adânc credința.
Mă pierd în rost, mă frâng în absolut,
Un nume-i scris în ceara vremii stinse,
Și tot ce sunt devine început,
În zodiacul erei veșnic ninse,
Dar moartea nu-i un zid, ci prag tăcut,
E un răgaz ce naște devenirea,
Un pas prin noapte, golul absolut,
Unde tăcerea își află nemurirea.
Astfel, mă-nchin în fața sorții grele,
Și-n moarte crește somnul vieții mele.
Sonete din volumul „Eoni arcași”, de Teodor Sărăcuț-Comănescu, Editura Neuma, Cluj-Napoca, 2025.
