Șocul prezentului

Astăzi a trecut pe la mine o prietenă. Cică a intrat pentru că se afla în zonă. M-am bucurat. De la o vreme, bucuriile mele sunt atât de simple! Aşa intru în contact cu lumea. De la ea aflu mereu câte toate. Nu ştiu de unde are ea informaţiile, dar dacă mă interesează ceva, cu siguranţă că ea mă poate lămuri şi îmi poate da detalii. Fusese şi ea profesoară. Soţul ei a părăsit-o pentru una atât de tânără că-i putea fi nepoată. Cică acestea se numesc „soţii trofeu!” Nu ştiu prostălăii că ele nu-i iubesc pe ei, ci iubesc banii şi funcţiile lor! Cum să iubeşti pe unul căruia-i curg balele pe el şi e mai stafidit ca faraonii? Mă rog! Fetele astea nu numai că nu au minte, dar nu au nici părinţi! Prietena mea a suferit mult, dar s-a resemnat. Când s-a îmbolnăvit amorezul, soţia trofeu l-a dat afară din casa ce fusese a lui. A murit nenorocitul, a murit singur, într-un azil! De îngropat, tot prietena mea l-a îngropat pentru că femeia cealaltă era dusă „în turneu” cu altul. Mă uit la ea. Cu un fel de admiraţie mă uit! A fost o femeie frumoasă. Din toată frumuseţea ei a rămas zâmbetul care-i luminează faţa şi ochii limpezi şi mereu senini. Am vrut să o servesc cu un ceai, dar ea a vrut cafea. „O cafea la o ţigară, ca în vremurile bune!”. Pe vremuri şi eu am fumat. M-am lăsat, aşa cum m-am lăsat de multe altele. Unele s-au lăsat ele de mine. Mă rog! Asta este viaţa… Când i-am turnat cafeaua în ceaşcă, m-a copleşit o amintire. Hei, domnule Proust! Să ştii că ai avut dreptate cu memoria aceea involuntară… Mi-am amintit că în urmă cu vreo douăzeci de ani, pe când trăia şi soţul meu, am ajuns pe o stradă, în căutarea unei case. Am descoperit că în vecinătatea casei, pe care doream să o vedem, stătea o familie de cunoscuţi. El fusese arhitect, iar ea învăţătoare. El era un bărbat impozant, cu părul cărunt, cu un picior amputat, în urma unui accident teribil. A fost şi a rămas însă o fire foarte blajină. Ea fusese pe vremuri mai guralivă. O priveam şi mi-am amintit cum povestea odată, la şcoală, că fiind de la ţară, când a ajuns să locuiască la bloc, cobora şi urca scările în fugă, de câteva ori pe zi, doar de plăcerea de a o face: „Mă uitam în dreapta şi în stânga, să nu mă vadă cineva ce fac şi să creadă că sunt dusă cu capul, şi o luam la fugă pe scări. Asta era un fel de plăcere vinovată!”

Anii au trecut! El a avut accidentul acela teribil, dar se părea că nu are regrete şi că nu suferă din cauza lipsei piciorului. Ba mai mult, a povestit, cu un zâmbet şugubăţ, că în fiecare an este chemat la comisie: „Pesemne, vor să vadă dacă nu cumva mi-a crescut piciorul la loc!” Copiii le-au vândut apartamentul pentru că anii s-au adunat şi era prea greu de urcat până la ultimul etaj. Le-au cumpărat în schimb o căsuţă. S-au bucurat foarte tare când au înţeles că am vrea să cumpărăm căsuţa din vecinătatea lor. Eu am fost surprinsă văzându-i atât de îmbătrâniţi. Nu-mi puteam lua privirile de la ei. Mai mult decât atât, aerul de resemnare de pe chipul ei îmi umezea ochii. Ne-au invitat în casă. Am acceptat mai mult pentru a le face pe plac. Doamna, cu mişcări greoaie, cu mâinile stăpânite de un tremur involuntar, cu ochii încercănaţi şi obosiţi, ne-a adus două pahare. Când să le pună pe masă, unul a căzut pe podea şi s-a făcut ţăndări. Ea, foarte jenată de situaţie, a început să plângă. Soţul ei o liniştea cu blândeţe. A luat o mătură şi a curăţat locul, repetând: „Nu ai tu nicio vină! Se mai întâmplă! Oricui i se poate întâmpla! Lasă! Cioburile aduc fericire!” Eram fascinată de armonia şi fluxul de înţelegere dintre ei. Îi priveam şi un fior necunoscut mi-a străbătut întreaga făptură. Aş fi vrut să-i întreb cum au reuşit să păstreze sentimentele şi înţelegerea atâţia ani. N-am întrebat, dar intuind dorinţa mea, domnul mi-a răspuns: „Am rezistat împreună atâţia ani pentru că am fost crescuţi în credinţa că dacă un lucru se strică, trebuie să-l reparăm, nu să-l schimbăm!” Aş fi vrut să-i îmbrăţişez, dar n-am făcut-o. El a adus un alt pahar şi a pus pe masă o cană mare cu apă: „Aici e apă din fântâna noastră. E foarte bună!” Ca să le fac pe plac, am băut apa, deşi nu-mi era sete. Soţul meu era altfel. Dacă nu voia ceva, nu lua. Era mai direct. Eu încercam să nu supăr pe nimeni. Doamna s-a oprit din oftat şi ne-a îndemnat să mai servim: „Cafea nu avem! Suntem înainte de pensie. Nu ştiu cum se face că înainte să vină pensia toate se termină. Ba se mai întâmplă să se şi strice câte ceva”.

Amintirea lor mi-a trecut prin minte, ca o lamă de bisturiu şi a lăsat în urmă o dâră de regrete şi tristeţi. Iar tristeţea „te face să trăieşti timpul în detaliu”, după cum constata Cioran, mai ales că îmbătrânind îţi dai seama că nu există răspunsuri la multe dintre întrebările tale. Ptiu, am început să filosofez! Prietena mea vorbea şi din când în când amesteca în cafea cu linguriţa. Privind-o, am zâmbit. Surprinsă şi ofensată de atitudinea mea, m-a întrebat de ce râd, că doar ceea ce-mi spunea ea nu era de râs. I-am răspuns: „Râd, pentru că deşi sunt înainte de pensie, am avut cafea ca să te servesc!” Ea m-a privit contrariată. Şi-a băut cafeaua în grabă, nu a aprins ţigara, m-a îmbrăţişat şi a plecat. „Wow! Mâine cred că vine pensia, iar eu mai am cafea pentru încă vreo câteva zile!”