Soarta

Constantin Ciceovan

Despre autor:

Deși a știut dintotdeauna să captiveze o audiență cu darul povestirilor sale, Constantin Ciceovan a așteptat un timp îndelungat să scrie această serie. Amintirile copilăriei, fascinația vremurilor apuse, frânturi adunate din viețile celor din jur – toate s-au îmbinat într-un roman nostalgic pătruns de istorie, folclor și fantezie. Autorul s-a născut și a crescut în Cluj, este absolvent al Liceului „George Barițiu” din Cluj-Napoca și al Institutului de Medicină și Farmacie din același oraș. În prezent, trăiește la Chicago.

***

Înainte să înceapă, bătrânul rămase tăcut, o vreme.

„Chiromanția nu-i lucru de glumit, și-i veche de multe veacuri”, gândi el. „Cei ce nu cred în ea spun că-i o prostie și râd când aud de așa ceva. Însă pentru cine crede, e treabă serioasă. Căci lucrează cu mintea omului, iar mintea are și ea ciudățeniile ei. Dacă-i spui cuiva că mai are de trăit doar câteva zile, chiar dacă e sănătos tun, mintea îi poate porunci trupului c-a venit timpul să moară. Sau și mai rău, omul poate să-și pună singur capăt zilelor. Ce rost mai are să se chinuie?!

Dacă cel ce ghicește o face doar pentru a câștiga bani, iarăși nu e bine. Atunci știința tainică se preschimbă într-o înșelătorie. Când ghicitorul însuși nu crede, atunci nici nu poate spune cinstit ce a văzut la om în palmă. Și e nevoit să născocească ceva ce n-a văzut.

Multe se pot întâmpla, și ghicitorul trebuie să fie cu mare băgare de seamă!

Când vede ceva rău, n-are încotro, decât să spună. Dar o poate face cu binișorul. S-o îndulcească oleacă, nu să-i dea omului cu ciomagul în moalele capului.

Nici să tacă, atunci când a văzut ceva, nu se face, căci s-ar chema că minte. Fiindcă minciună poate să fie nu doar ce ai spus, dar și ce n-ai spus, ca să ascunzi adevărul.

Dacă, dimpotrivă, e ceva de bine, nu se cuvine s-o înflorească și s-o facă gogonată. Ca să nu-i dea omului temei de vise deșarte.

Pe de altă parte, la nimeni nu-i place să audă lucruri urâte și rele. Oamenilor le place să le spui ceea ce vor ei să audă.

Dar ghicitorul dibaci nu ține seama de ce le place și ce nu le place oamenilor. El trebuie să spună doar ce-i arată palma pe care omul i-o întinde.

Și asta-i abia începutul, căci lucrurile sunt mult mai întortocheate! Soarta fiecăruia e pecetluită de la naștere și nu o poți schimba sau cumpăra. Căci nu-i de vânzare. Ca și cum ai încerca să te târguiești cu Dumnezeu! El dăruiește ce crede de cuviință și ce merită fiecare. Și cu toate că sunt puzderie de oameni pe pământ, încă nu s-au născut doi care să fie la fel, nici să aibă aceeași soartă.

Chiar frații ce lucrează la grajdurile hanului, cât sunt ei de gemeni, de nici mama lor nu-i poate deosebi unul de altul, liniile din palmă tot nu le au la fel.

Palma nu minte! În ea stă scrisă soarta fiecăruia, dacă știi să o citești.

Adevărat că uneori sunt și lucruri care pot schimba soarta. Îți poate surâde norocul, mai ales dacă găsești trifoiul cu patru foi sau floarea minunată de colț. De inorog nici nu mai vorbesc! Pe acela dacă-l vezi, ai baftă cât trăiești. Dar nu-s mulți care l-au zărit, nici de departe.

Însă dacă găsești mărul frumos pe dinafară, dar viermănos înăuntru, sau vezi șarpele cel viclean care-și face cuib sub pragul casei, ori hoțomana de pisică neagră, atunci te lovește ceasul rău.

Cum a fost cu părinții Smarandei, Dumnezeu să-i odihnească!

Soarta lor a fost să adape caii sub buza malului. Nu altundeva. Acolo s-au și dus. Dacă s-ar fi grăbit, ar fi ajuns mai repede sau dacă ar fi zăbovit pe undeva, ar fi ajuns mai târziu, și nu i-ar mai fi prins surpătura, să-i omoare pe toți. Dar ceasul rău i-a tras acolo chiar în momentul acela blestemat.

Sau Firuța, fetița pe care a ucis-o haita de câini sălbatici. Dumnezeu să-i legene suflețelul!

Dacă ar mai fi stat până a doua zi, la Smaranda, la herghelie, sau dacă ar fi plecat acasă mai devreme, calea nu i s-ar fi încrucișat cu cea a fiarelor. Și ar fi trăit și acuma.

Orice facem în fiecare ceas al fiecărei zile este urmare la ce s-a petrecut ieri și pricină pentru ce se va petrece mâine.

În viață suntem nevoiți să luăm hotărâri, din clipa în care ne trezim dimineața, până noaptea când ne punem capul jos să dormim.

Ajungem la o răscruce de drumuri și trebuie să o luăm ori la stânga, ori la dreapta. Sau tot înainte. Înapoi nu mai putem merge, căci timpul nu poate fi întors.

Nu știm încotro s-o apucăm, dar pornim pe unul din drumuri. Apoi vedem ce se întâmplă și mergem mai departe.

Dacă am fi ales alt drum, ar fi fost altfel și am fi ajuns altundeva. Dar sunt atâtea răscruci de drumuri în viața omului! Nimeni nu le poate încerca pe toate, chiar dacă ar trăi o mie de ani.

Iar omul nu trăiește nici pe departe atâta. Viața omului e ca un grăunte de nisip în deșert. Și fiecare grăunte e diferit de celelalte.

Cu unii Dumnezeu e darnic, și soarta le dăruiește multe. Dar le ia altceva în schimb.

Fiecare își dorește să aibă ceea ce n-are. Și până la urmă, nimeni nu știe cum ar fi fost mai bine.

La mulți care-s frumoși le lipsește înțelepciunea sau bunătatea sufletească. Nu totdeauna.

Alții care-s urâți sunt harnici și isteți. Dar la ce le folosește?!

Ceea ce unii au primit din belșug, alții n-au deloc. Și invers.”

Învățase chiromanția de tânăr, de la bunică-sa, odihnească-se la loc liniștit!

După moartea bătrânei, l-a învățat mai departe Danela, sora bulibașei, care era meșteră în așa ceva. Ca să-l facă să înțeleagă, i-a povestit o întâmplare din tinerețe:

Boierul era plecat la vânătoare cu prietenii, de vreo câteva zile, la conacul din munți, iar cucoana boieroaică n-avea ce face și se plictisea.

A trimis după Danela, cu poruncă să vină la curte să-i ghicească în palmă.

Unele țigănci ghiceau cu ghiocul, altele în cărți, în cafea sau în oase. Danelei îi plăcea cititul în palmă, căci liniile palmei nu se schimbă niciodată. Tot așa rămân de când te-ai născut până în ziua când mori.

Văzuse la boieroaică lucruri de speriat. I le-a și spus pe șleau, căci se jurase să n-o mintă.

– Auleo, cucoană! Ai să mori înecată!

– Fugi de-aci, nebuno! Când?

– Curând, cucoană! Poate chiar azi.

Boieroaica începu să râdă, dar râdea cam speriat, doar din colțul buzelor.

– Bine măcar că mi-ai spus! Tocmai eram pe cale să-i poruncesc slugii să mă treacă râul cu barca. La divan, cu niște prietene. Dar nu mă mai duc! Nu vreau să mor înecată, și râse iar spre țigancă. Am să-i spun să pună șaua pe cal și-l iau la o plimbare, doar pe mal. Nu-ți fie teamă, n-am să intru în apă!

A doua zi, lumea a aflat c-a murit cucoana boieroaică, la călărit, pe malul râului. Armăsarul se speriase de ceva și se ridicase pe picioarele dinapoi, aruncându-și stăpâna în apă. S-a lovit la cap sărăcuța și s-a înecat, chiar acolo lângă mal. În apă până la genunchi.

Soarta nu poți s-o ocolești sau s-o păcălești. Te găsește oriunde te-ai ascunde și te păcălește ea pe tine.

La toate astea se gândise Kondor, ținând în mâinile sale zbârcite palma lată a Chiorului.

Se pare că gândurile i-o luaseră razna, căci rămăsese tăcut multă vreme. Iar Chiorul ațipise pe scaun. Într-un târziu, începu să vorbească, cu glas șoptit.

Hangiul se aplecă spre el să-l audă mai bine. Încruntase sprâncenele și uitase gura deschisă ca un copil când se căznește să priceapă ceva. Ar fi vrut parcă să-l oprească înainte să vorbească, de teamă să nu-i spună cine știe ce grozăvenii.

– Văd un om aspru, dar bun la suflet.

– Ca mine!, strigă Chiorul.

– De tine vorbeam.

– Bine. Zi-i mai departe.

– Și-ar da și haina de pe el și ultima îmbucătură de pâine. Dar să nu-l supere cineva, că-l rupe în bucăți.

„Ca mine!”, vru să strige Chiorul din nou, dar se opri la timp. În schimb, se întoarse spre capul de balaur de pe masă și întrebă trufaș:

– L-ai auzit, Șandrule?!

Kondor vorbi mai departe, netulburat:

– Ai făcut bine la mulți în viață, dar și mai mulți te pizmuiesc și-ți poartă ură.

– Cum a fost nemernicul de Babor!

– Chiar și acuma, ai pe lângă tine oameni care ți-ar înfige cuțitul în spate.

– Ăla numai Vasa poate să fie. Sau frate-său, Vasco? N-are a face, că oricum nu-i poate nimeni deosebi. Câți dușmani vezi în palmă?!

– Măcar doi. Sunt ca niște vulturi pleșuvi care abia așteaptă să-ți ciugulească stârvul.

Hangiul se cutremură la un asemenea gând, ca și cum l-ar fi scuturat frigurile. Apoi strigă mânios:

– Ei trebuie să fie! Cine altcineva?! Am simțit de la început că nu-s de încredere. Altceva ce mai vezi?!

– Ai stat holtei prea mult timp!

– Mie-mi spui?!

– A venit vremea să-ți găsești perechea!

– Că bine zici!

– O vei găsi, cât de curând. Mai văd aici și un copil, poate chiar doi. Încă mai ai vreme destulă, căci nu ești bătrân. Dar nu sta prea mult pe gânduri!

Chiorul se umflă în pene și se roși la față ca o fată nevinovată. Apoi strigă la bătrân:

– Mă pornesc chiar mâine dimineață! Numai spune-mi unde să mă duc.

– Am auzit de un loc, dincolo de munți, în Ardeal. Nu-i departe, dar nu-i nici prea aproape. Au un târg de fete și se numește Muntele Găina. Acolo să te duci. Și eu am să merg, căci se zice că-i mare săr­bătoare. Cu bâlci și petreceri care țin cinci zile și cinci nopți.

– Tocmai cum îmi place mie!

– Eu mai am unele treburi prin părțile astea. Îi caut mireasă lui Dudu.

– Bine faci! Nici ție nu ți-ar strica una! Hai să mai bem o cană de vin! Dar înainte să bem, hai să-ți văd ursul. Nu vreau să ne simtă c-am băut și lui nu i-am dat.

Se ridicară amândoi de la masă să plece. Înainte să iasă pe ușă, Kondor se întoarse și spuse cu glas tare.

– Dobroituca, Șandrule! Mi-a părut bine să te cunosc.

Chiorului îi dădură lacrimile în ochiul cel bun. Se repezi la țigan și îl strânse în brațe, ca pe un frate.

– În atâția ani, nimeni n-a vorbit niciodată cu Șandru! În afară de mine. Toți care mă vedeau că-i vorbesc, se gândeau că mi-am pierdut mințile. Crezi că nu știu?! Crezi că nu văd că e doar o cioplitură de lemn și nu mă poate auzi, nici nu-mi poate răspunde?! Dar simt și eu uneori nevoia să vorbesc cu cineva. Și n-am pe nimeni! Numai pe el. Să mă creadă toți nebun! Nu-mi pasă!! Eu cu ale mele, ei cu ale lor!

– Știu bine ce spui, căci și la mine-i tot așa. Cine mă vede vorbind cu Babu și cu Dudu, crede c-am dat în mintea copiilor. Dar mai bine în mintea copiilor decât fără minte deloc, cum sunt mulți. Oameni ca noi, care vorbesc cu urșii sau caii, ba chiar cu cioplituri de lemn cum e Șandru, au suflet bun!

– Bine zici, frate! Acuma că te-am auzit spunând așa, am mai prins și eu curaj.

(Fragment în avanpremieră din A fost odată în Carpatia. vol. II. Întoarcerea acasă, în curs de apariție la Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2022)