Singurătăți urbane

Universul în care viețuim, vrând-nevrând, ne copleșește, zilnic, prin doza de artificialitate inoculată, prin lipsa lui de prospețime originară, de neprihănire. Lăsându-i pe alții să ne viseze visele, vom avea doar insomnii liniștite. Jucând rolul de marionetă a unui păpușar mediocru, vom uita să mai fim noi înșine. Nu putem mima sentimente pe care nu le cunoaștem. Nu putem transmite emoții de care suntem străini… Ne trebuie un antidot al cabotinajului, al falsității superb camuflate. Credem că antidotul cel mai bun îl reprezintă autenticitatea Poetului și, îndeosebi, a iubitei sale, Poezia…

Senzația de autenticitate ne-a conferit-o lectura poemelor lui Andrei Gazsi (n. 1 octombrie 1950, Grânoasa Mare, județul Alba). Licențiatul Facultății de Mecanică a Universității Tehnice din Cluj-Napoca (1984) a demonstrat că Poezia nu e neapărat apanajul literaților, publicând, de-a lungul anilor, substanțiale volume de versuri: Libertatea ca semn de carte (2014), Cu alte cuvinte (2017), Câte o carte poștală pe lună (2019), Liziera (2020), Bunul meu Marți (2021).

Recenta carte de stihuri (Acordeonul de nisip, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2023) vine să complinească deopotrivă o viață tumultuoasă și un itinerar liric inițiatic, menit să definitiveze acel timbru poetic atât de necesar. Pe de o parte, ne impresionează diversitatea ipostazelor sociale și artistice ale poetului (controlor tehnic de calitate la penitenciarul din Aiud, reporter și cameraman la TVR Cluj, pictor, fotograf etc.). Pe de altă parte, ne surprinde tendința barocă a scriiturii sale, nu atât în sensul clasic al excesului de ornamente, cât în ceea ce privește stilul literar, caracterizat fie printr-o mare libertate a ineditelor asocieri lingvistice („furnici naufragiate”, „pustiu fardat”, „liniște smucită”), fie printr-o fantezie debordantă (și totuși, supravegheată) a exprimării poetice.

Jocul de-a barocul este vizibil, mai ales, în prima secțiune a volumului (Acordeonul de nisip) ce însumează poeme dense, cu volute stilistice, cu rare infuzii postmoderniste („e o lună de jucărie”), cu secvențe ispitite de viziunea stănesciană a hemografiei („scrierea cu tine însuți”, cu sângele tău): „poezia se scrie ușor cu buricele degetelor înmuiate / în șiroaiele de sânge care, iată, încă țâșnesc ca o cântare mărunțită / dintre pliurile negre și scămoșate ale acordeonului”. În esență, acordeonul de nisip ne amintește de cimpoiul veșted al lui Ion Barbu. Ambele metafore au ca punct de plecare un instrument muzical și reiterează aceeași idee: Poezia a fost, la începuturile ei, un cântec (în limba latină, carmen). Pe urmele legendarului Orfeu, fiecare poet (autentic) și-a dorit ca acest cântec să devină unul încăpător, să cuprindă în arpegiile sale tainele universului și rostul omului pe acest pământ. Dar nu s-a inventat un limbaj autonom și universal al Poeziei, nu s-au inventat încă necuvintele, așa cum visa Nichita Stănescu. De vreme ce nisipul și veștejirea sunt efigii ale efemerității, Acordeonul și cimpoiul vor scoate, mai degrabă, sunete înăbușite, prăbușite de pe culmile Parnasului în pustiul amar al condiției umane, dureros „mărunțite”, de-a pururi, în zile, luni, ano-timpuri aride…

Andrei Gazsi resimte, acut, furtunile, suferințele și zădărniciile umanității, încercând să îmblânzească neliniștea metafizică, secondată de teribila afirmație a cvasiuitatului Alexandru Vlahuță („Nu de moarte mă cutremur, ci de veșnicia ei”), prin intermediul unei atitudini poznașe, specifice oamenilor din mirificul Regat al Târnavelor: „…moartea, biata de ea, / nu e altceva decât o vietate, ca noi toți, / alungată în loc cu verdeață și hodină” (Jumătate femeie, jumătate vis).

Răvășit de nostalgii patriarhale și istovit de atâtea singurătăți urbane, poetul evocă, în versuri diafane, „ireala aventură a copilăriei” și tărâmul ei paradisiac, Coasta Cornului. Dintre toate chipurile dragi se desprinde, aievea, chipul mamei învăluit de o tandră melancolie: „Mamă, e trist să aflu că până la tine se-aud sirenele / de pe pământul răscolit de război. Trimite-mi veste / dacă e pace măcar în colțul tău de cer, / dacă rochia de mătase a Vivianei / mai flutură pe sârma întinsă peste rai. // te văd mereu în fața ochilor, uneori trecând / pe sub fereastra orașului rămas ciung fără tine, prin camera mea pustie de la mansardă” (Scrisoare din războiul meu de graniță).

Pozând, uneori, în „negustor de libertate”, alteori, în „negustor de iluzii”, Andrei Gazsi scrie o poezie când narativă, când confesivă, încărcată de dramatism și zguduită, în răstimpuri, de frisoane existențiale. Nimic nu e trucat, nimic nu e convențional, în poemele sale febrile. Totul e trăire ardentă.

Viața, moartea, războiul sunt doar câteva dintre acordurile predilecte ale căror note grave, dinadins strecurate printre clapele Acordeonului de nisip, denotă harul poetic incontestabil și restaurează nevoia de autenticitate a Poeziei.