Gen: fantezie/dramă/poveste
Durată: 1h 50m
Regizor: Daina-Oniunas Pusic
Scenarist: Daina-Oniunas Pusic
Roluri principale: Julia Louis-Dreyfus, Lola Petticrew, Leah Harvey
Filmat în: Marea Britanie
Limbă care se vorbește în film: engleză
Premii și nominalizări: nominalizat la Sutherland Award în cadrul festivalului London Film Festival și trei nominalizări pentru Cel mai bun film, Cea mai bună regie și Cel mai bun rol feminin (Julia-Louis Dreyfus) la festivalul Utah Film Critics Association Awards
Daina O. Pusićsemnează The Beast (2015) și Rhonna and Donna (2016). Ambele filme abordează tema familiei, dar într-un decupaj interesant, de graniță. Banalul este încărcat cu tente suprarealiste, pline de emoție. Nimic, chiar dacă filmele se distanțează de imediatul nostru, nu e spectacol, ci transformare: moartea e empatie, copilăria e sinceritate dureroasă. Iar filmele ei refuză categoriile.
În 2023 revine, fidelă preocupărilor sale cinematografice,cu Tuesday, care se desfășoară ca o fabulă modernă – intimă ca amploare, dar profundă în emoție. Titlul este, în fapt, numele adolescentei bolnave, protagonista peliculei. Lola Petticrew, o actriță de 25 de ani (Tuesday), oferă o interpretare reținută, dar extrem de nuanțată emoțional, oscilând între vulnerabilitate și sfidare, cu o claritate remarcabilă. Filmul abordează ceea ce este de nespus: prezența iminentă a morții, nu prin frică sau spectacol, ci printr-o tandrețe ciudată, aproape ludică. Moartea este personificată într-o formă neașteptată – atât suprarealistă, cât și poetică. Un papagal, urât de altfel, este simbolul ales pentru personificare. Poate că în această pasăre care imită limbajul omenesc, care ne amuză, de obicei, ni oferă cel mai fidel portret al modului în care moartea intră tăcută în încăpere și se așază lângă cei vii, privindu-i. Această alegere îmi amintește de Magritte, unul dintre pictorii mei preferați, pentru care bizarul nu șochează, ci invită la reflecție. Pasărea spune calm și obiectiv: Viața – orice viață – se sfârșește. Este simplu și tare, tare complicat în același timp.
Dacă e să mă gândesc la cărțile pe care filmul, care cochetează cu realismul magic, le evocă, atunci Hoțul de cărți de Markus Zusak – unde moartea este naratorul, nu pentru a înspăimânta, ci pentru a înțelege – îmi vine în minte alături de un strop de absurditate kafkiană. În esență, Tuesday explorează durerea, negarea și inevitabilitatea renunțării, într-un mod similar cu felul în care Virginia Woolf a analizat fragilitatea vieții în Doamna Dalloway (pentru a face o ultimă trimitere literară) – cu momente de liniște împletite cu furtuni interioare.
Dialogul este adesea minim, lăsând privirile și tăcerile să poarte greul emoției. Există cadre statice care amintesc de Edward Hopper – personaje singuratice la fereastră, prinse în momente de liniște care dor. În rolul mamei care trebuie să accepte că fiica ei va muri este Julia Louis-Dreyfus. Ea surprinde, lăsând deoparte umorul care a consacrat-o, pentru a interpreta o femeie aflată la granița dintre control și prăbușire. Nu e simpatică pentru că suntem obișnuiți ca familia suport să fie puternică, pozitivă, încurajatoare. Dar normalitatea înseamnă și furie și negare și cumva și acceptarea faptului că nu e despre tine și despre cum te vei simți tu după. Că zilele sunt uneori amorțite, prefăcute și tăcute. Pentru că durerea vine în valuri. Jocul ei actoricesc se simte ca o meditație asupra pierderii; există durere în privire, dar niciun moment de melodramă. Fiecare gest e ponderat, deliberat și uman. Dacă Cronos își devora copiii, o mamă înghite moartea pentru a-și salva fiica și moare și ea, zi de zi.
Tuesday este, în cele din urmă, un film despre conversația lungă, pe care fiecare dintre noi o poartă – conștient sau nu – cu moartea. Este despre demnitatea acceptării și despre cum dragostea poate lumina chiar și cele mai apăsătoare clipe. Durerea aici nu este un eveniment, ci un proces. O negociere.
